EU CE SUNT, ÎNVINGĂTOR SAU ÎNVINS?

Războiul celor doi bunici pe care nu i-am cunoscut Sau ce ar sărbători înaintaşii mei pe 9 mai dacă ar mai fi în viaţă?

Bunicul meu din partea tatălui, Alexandru Federiuc, a fost înrolat în Armata Sovietică în fatidicul an 1942. A fost fără voia lui. Vâltoarea războiului l-a smuls de lângă tânăra sa soţie (bunica mea Parascovia) şi două copiliţe, una de câteva luni şi alta care abia trecuse de un an…

Pe bunicul meu din partea mamei, Gheorghe Tătaru, iureşul războiului l-a prins în timp ce-şi făcea serviciul militar în Armata Română. Nimeni nu ştie exact ce era, cert e făcea parte dintr-o unitate de jandarmi. A fost aruncat departe pe front şi impus să lupte împotriva bunicului Alexandru…

În ’44 sau ’45, bunicul Alexandru, împreună cu alţi câţiva camarazi de arme s-a pomenit într-o centură de foc. Primiseră ordinul „nici un pas înapoi”. Soldaţii hitlerişti, mult mai numeroşi, i-au încercuit şi făceau eforturi să cucerească poziţia pe care se afla bunicul meu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. Aproape toţi soldaţii sovietici au fost ucişi. Bunicul a reuşit să menţină poziţia până la venirea întăririlor. În ulimul moment însă, o mină aruncată de nemţi era cât pe ce să-i fie fatală. Genunchiul drept i-a fost zdrobit, iar în corp i-au pătruns 24 de schije… Pentru fapta sa de eroism a fost decorat cu Ordinul „Slava”.

Între timp, Armata Română fusese învinsă. Detaşamentul din care făcea parte bunicul Gheorghe a fost zdrobit. Bunicul a scăpat însă ca prin minune cu viaţă şi a reuşit să se întoarcă acasă, unde îl aşteptau şase copii…

Bunicul Alexandru, care se afla între viaţă şi moarte, a fost transportat într-un spital aflat la mii de kilometri depărtare de satul natal. Genunchiul drept i-a fost amputat, iar cele 24 de schije i-a fost scoase din corp. A ieşit din spital după mai bine de doi ani. Între timp, tânăra sa soţie, bunica Parascovia, făcea eforturi disperate să supravieţuiască foametei, declanşată de Stalin. Casa din sat a bunicului (care făcuse parte dintr-o familie înstărită) şi pământurile, i-au fost naţionalizate. Din exces de zel, lingăii regimului au incendiat cele două mori, de făină şi de ulei, care aparţinuseră părinţilor bunicului Alexandru. Mai mult decât atât, slugoii de la sovietul sătesc, ajutaţi de soldaţii sovietici, au cotrobăit şi au ridicat toată rezerva de mâncare, pe care o avea bunica. Au găsit şi au confiscat până şi cei doi saci de fasole, pe care bunica  reuşise să-i îngroape în grădină. Astfel, cele două copile (ce ar fi trebuit să devină mătuşile mele), care mai crescuseră între timp, nu au reuşit să-şi cunoască tatăl. Au murit după ce au mâncat seminţele unei plante, care se pare conţineau cianură…

Bunicul Gheorghe a ajuns acasă la timp. Pedanţa şi spiritul de luptător l-au ajutat să-şi salveze familia. A strâns toate opincile pe care le-a găsit şi care erau făcute din şoric de porc. Doi saci de fasole i-a vărsat în scârta cu paie. Când au venit drujinicii să le confişte mâncarea, nu s-au gândit să ia cu ei paiele şi opincile. Astfel, seară de seară, bunicul Gheorghe aducea în casă o grămadă de paie şi, împreună cu bunica Tudora şi cei şase copii, alegeau boabele de fasole, câte o mână de fiecare. Tăiau o bucată de opincă pe care o fierbeau multă vreme până se înmuia. Şoricul de porc şi fasolea i-au ajutat să învingă foametea…

Bunicul Alexandru s-a întors acasă la sfârşitul anului ’47. Şchiop şi slăbit, a găsit satul distrus de foamete, iar pe bunica Parascovia răvăşită de durere. Împreună, au reuşit să treacă şi peste această năpastă şi să facă alţi trei copii, două fete şi un băiat. Băiatul este tatăl meu. Pentru bunicul Alexandru, care până atunci avusese doar fete, tatăl meu era un dar divin. Nu a reuşit însă să-l vadă cum creşte. În ’56, s-a stins, din cauza rănilor suferite în război. Tatăl meu, care avea doar doi anişori, şi cele două surori ale sale au rămas orfani. Bunica Parascovia nu s-a mai căsătorit niciodată. Prin greutăţi doar de ea ştiute a reuşit să-şi crească pruncii. Când i-a văzut mari, s-a stins şi ea…

Chiar dacă a învins foametea, drama bunicului Gheorghe nu s-a încheiat. Statutul său de ostaş al Armatei Române îl urmărea ca o nălucă. Puterea şi lingăii regimului îl numeau „trădător” şi „fascist” şi nu-i permiteau să se angajeze nicăieri. Până la urmă, i-au permis să lucreze căruţaş la colhoz. Din nou, bunicul nu s-a dat bătut. A învăţat să împletească din lozie coşuri şi alte lucruri utile la gospodărie. Devenise unul dintre cei mai iscusiţi meşteşugari din regiune. A avut în total 15 copii, dintre care au supravieţuit până la urmă doar şapte. Mama mea era mezina… Bunica Tudora, care suferea de osteohondroză, a murit când mama era în clasa a noua. Bunicul a mai trăit vreo 10 ani şi s-a dus şi el…

Bunicul Alexandru, care a învins în război, nu a ajuns să vadă nicio paradă de 9 mai. Nici meritele şi ordinele sale nu au mai contat. Iar bunicul Gheorghe, care a fost învins în război, avea parte, anume în această zi, de cea mai mare umilinţă.

Astăzi, eu, urmaşul bunicului Alexandru şi bunicului Gheorghe, văd la tot pasul oameni exaltaţi care se declară mândri de faptul că înaintaşii lor au luptat în acel război.  Iar printre ei sunt foarte mulţi ca mine.

Noi nu suntem nici învingători şi nici învinşi. Suntem nişte victime ale căror răni sângerează şi astăzi. Aşa că, în loc să sărbătorim, mai bine hai ş-om medita un pic. Asupra a ceea ce avem noi şi n-au avut bunicii şi părinţii noştri.

Nicolae Federiuc

Omagiu adus haiducului Iancu Jianu. Condorii Negri şi-au lansat primul videoclip

Formaţia de muzică folk-rock Condorii Negri a păşit pe scena mare a muzicii autohtone, lansând primul videoclip al trupei. Potrivit „condorilor”, piesa, întitulată „Imnul lui Jianu”, implicit videoclipul, reprezintă un omagiu adus legendarului haiduc român Iancu Jianu, cel care, la vremea lui, i-a făcut să tremure de frică pe toţi „ciocoii şi păgânii” de pe întreg teritoriul românesc.

Lansarea videoclipului a avut loc pe data de 27 decembrie 2012 la un club din Chişinău, în cadrul căreia, trupa a ţinut şi un recital live, interpretând atât piese proprii, cât şi piese deja consacrate ale acestui gen muzical.

Prezent la eveniment, regizorul Valeriu Jereghi s-a arătat impresionat de această nouă producţie muzicală, menţionând că este extrem de importantă revenirea la muzica folk, în condiţiile în care piaţa este tot mai inundată de genuri muzicale importate din alte părţi, fiind ignorat patrimoniul cultural al poporului nostru. „În calitatea mea de regizor de film, am urmărit, bineînţeles, cu mare atenţie acest videoclip şi vă declar că am fost plăcut surprins de ceea ce am văzut. Cu toate acestea, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost muzica în sine, care este extrem de calitativă, atât ca mesaj şi compoziţie, cât la nivel de interpretare. Vreau să le mulţumesc din suflet Condorilor Negri pentru invitaţia la acest minunat eveniment, dar, în primul rând, pentru muzica pe care o fac”, a menţionat Valeriu Jereghi.

Directorul artistic al Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici”, compozitorul Marian Stârcea, s-a arătat, la rândul său, impresionat de această nouă apariţie pe piaţa muzicală autohtonă, menţionând că este bucuros pentru faptul că, după mulţi ani, folk-rockul reapare în peisajul muzical autohton. „Ascultând această muzică, am trăit emoţii deosebite, pentru că mi-am amintit de cei mai frumoşi ani din viaţa mea, când ascultam asemenea melodii. Vă mulţumesc pentru această ocazie deosebită şi aştept să organizaţi un concert la Filarmonica Naţională”, a spus Marian Stârcea.

Formaţia Condorii Negri şi a fost fondată la sfârşitul anului 2011. Între timp, componenţa formaţiei s-a modificat, ajungând astăzi să fie constituită din 6 băieţi şi o domnişoară: Alexandru Federiuc (voce/chitară), Nicolae Federiuc (voce/chitară), Marcela Graur (voce), Cătălin Vutcărău (nai), Ştefan Postoronca (chitara solo), Radu Chiruţă (bass) şi Mihai Postoronca (tobe).

Într-o postare anterioară pe pagina lor oficială de Facebook, Condorii Negri se prezentau în felul următor: „Avem ţară, avem eroi, avem istorie, avem oameni vrednici. Toate acestea ne inspiră. Noi nu facem politică, dar asta nu înseamnă că nu o înţelegem. Ceea ce facem noi se cheamă atitudine, nu împotriva cuiva ci în întâmpinarea celor care au simţirea noastră. Noi vă cunoaştem bine, pentru că suntem de-ai voştri. Şi voi, la rându-vă, ne veţi cunoaşte în curând. Mai e încă puţin… de lucru”.

Precizăm că autorul textului şi a melodiei piesei „Imnul lui Jianu” este vocalistul Alexandru Federiuc. Videoclipul a fost realizat de regizorul Andrei Cebotari.

Sursa: flux.md

Cei care canta istoria! Cum vor Condorii Negri sa reinvie muzica folk-rock in Moldova – VIDEO

Condorii Negri au gasit un element care sa-i deosebeasca de ceilalti interpreti. Canta piese despre eroi nationali si personaje din legende.
6 Feti frumosi si o Ileana Cosanzeana, asa s-ar putea numi aceasta trupa. Ei, insa, se numesc Condorii Negri si afirma sus si tare ca vor sa reinvie muzica folk-rock.

Doar doi dintre membrii trupei au studii muzicale. Baietii spun, insa, ca pentru a crea muzica, nu e neaparat sa faci scoala de specialitate. In schimb, toti membrii formatiei se trag din familii cu muzicieni, ceea ce explica partial de ce ei sunt atrasi de scena.

“De fapt noi santem aici patru frati, doi cate doi, Alex e fratele meu, si alti doi frati e Stefan si cu Mihai. Tatal nostru a cantat toata viata lui intr-o formatie, si tatal lui Mihai si Stefan deasemenea. Sant niste traditii de familie, tatal lui Marcela este muzician. In sange clocoteste muzica”, martusiseste Nicolae Federiuc, solistul fomatiei Condorii Negri.

http://acasatv.md/vedete/cei-care-canta-istoria-cum-vor-condorii-negri-sa-reinvie-muzica.html

Sursa: acasatv.md

Am lansat videoclipul

Necropola de la Kentford, isteria antihriştilor şi perversiunea lui Chirtoacă

Săptămâna aceasta, am asistat la un nou spectacol grotesc al cărui final ne-a lăsat un gust acru-amărui în gură. Iarăşi am fost puşi în situaţia să privim neputincioşi la un fenomen care ne macină de ceva vreme societatea şi al căror protagonişti sunt, ca de obicei, iresponsabilele noastre autorităţi. Aproape că ne-am obişnuit deja să vedem cum cei pe care i-am ales să ne conducă calcă în picioare, cinic şi fără jenă, valorile noastre sacre, compromiţând în mod pervers puţinele idealuri care ne-au mai rămas.

Atunci când primarul general al capitalei, Dorin Chirtoacă, a anunţat că îşi propune să construiască o catedrală în Chişinău, şi nu una obişnuită, ci care să reprezinte o copie exactă a legendarei „Sf. Sofia” din Constantinopol (actualul Istanbul), reacţia multora a fost una de mirare şi neîncredere, în acelaşi timp. Încă înainte de a fi stabilit locul unde urma să fie construită biserica, ştiam că vor exista opozanţi care vor condamna intenţia. Eram convins că, indiferent de locaţia care va fi stabilită, vor apărea tot felul de indivizi care vor găsi zeci şi sute de „argumente”, doar ca să împiedice construcţia. Şi, după cum am văzut, aşa s-a şi întâmplat.

De dragul adevărului, trebuie să recunoaştem locul ales pentru construcţia catedralei nu este cel mai reuşit. Primăria a decis să construiască un monument arhitectural într-o intersecţie amenajată fără gust şi pe fundalul unui edificiu care nu se asortează, sub nici o formă, cu stilul construcţiei care urma să fie efectuată. Dar suntem obişnuiţi deja cu ideea că la noi totul se face după ureche, fără a exista planuri bine-gândite care să i-a în calcul toate elementele legate de urbanism. În plus, acest detaliu a fost umbrit de modul în care au reacţionat contestatarii de serviciu ai Bisericii Ortodoxe, or, în acest context general, orice om cu bun-simţ care manifestă, cel puţin, respect faţă de morala şi tradiţia creştină fie a adoptat o atitudine neutră, fie s-a poziţionat automat de partea Bisericii, implicit de partea celor care se părea că şi-au propus să construiască un nou lăcaş sfânt.

Precizez că cei care au iniţiat campania de denigrare a funcţionarilor de la Primărie, pe motivul adoptării proiectului de hotărâre respectiv, sunt figuri nu tocmai noi în spaţiul public (online, în special). Ei sunt cei care făceau şi fac în continuare presiuni asupra autorităţilor, cerându-le să legalizeze desfrâul homosexual. Tot ei sunt cei care nu scapă nici o ocazie să arunce cu zoi în curtea Bisericii Ortodoxe şi să ironizeze, cu sau fără ocazie, pe seama celor care mai au frică de Dumnezeu. Ei sunt cei care, sub pretextul că optează pentru un stil modern de viaţă, „de tip occidental”, îi impun societăţii viziuni contradictorii cu felul nostru de a fi, ridiculizând tradiţia milenară a poporului nostru şi promovând un globalism găunos menit să frângă liantul dintre noi şi înaintaşii noştri.

Orice om cu scaun la cap şi cu o minimă decenţă manifestă reţinere atunci când se pun în discuţie asemenea subiecte, se pronunţă prudent şi echilibrat şi, desigur, încearcă să fie constructiv pentru a nu bagateliza valorile şi convingerile celorlalţi.

Mai mult decât atât, este greu, dacă nu imposibil, să te solidarizezi cu cei care promovează ateismul agresiv sau chiar satanismul mai ales într-o astfel de situaţie. Chiar şi atunci când prezintă argumente valabile. Or, în cazul acesta, era mai mult decât evident că toate argumentele puse de aceştia pe tapet sunt o simplă pierdea de fum în spatele căreia clocoteşte o ură diabolică faţă de tot ce e creştinesc. Şi, pornind de la această logică, reacţia multora şi a mea implicit a fost una de susţinere pentru primarul Chirtoacă.

Din păcate însă, şi de această dată, am ajuns să ne convingem de faptul că Dorin Chirtoacă nu poate fi sincer niciodată. A fost suficientă o simplă investigaţie de presă ca să înţelegem că, de fapt, vânzoleala primarului nu reprezintă altceva decât o găinărie ordinară, în stilul specific celor care ne guvernează astăzi ţara. „Biserica privată” care urma să fie construită în scuarul centrului de afaceri Kentford din Chişinău, urma să fie o necropolă de fapt, mai exact un cimitir de lux pentru miliardarii şi milionarii noştri. Şi cică proprietarul respectivei „biserici private” ar fi putut să câştige peste 4 milioane de euro din această „afacere”. Curat-murdar, domnilor. Iată, deci, că măreţul proiect al lui Chirtoacă reprezintă, de fapt, o afacere murdară, cu scheme mafiotice la activ şi multe milioane în perspectivă.

În târg se mai vorbeşte că primarul Chirtoacă s-ar fi bucurat de o „atenţie cu zerouri” pentru a promova proiectul. Că este adevărat sau ba nu avem de unde să ştim. Dar acest lucru aproape că nu mai contează.

Cert este că a fost compromisă o idee frumoasă şi, cel mai grav, a fost aplicată o nouă lovitură Bisericii şi creştinilor, spre bucuria hulitorilor lui Hristos.

Şoferii, primarul, Legea şi bunul-simţ

Fiecare ţară, naţiune are caracteristicile ei distincte şi individuale care o face diferită de celelalte. Chiar şi făcând abstracţie culoarea pielii sau a părului, care, în mod clar, accentuează diferenţele la nivelul aspectului fizic al oamenilor, în funcţie de spaţiul geografic în care trăiesc, există şi multe alte caracteristici după care îţi dai seama de unde aproximativ provine omul pe care îl ai în faţă. Este vorba de stilul în care se îmbracă, modul în care se mişcă, felul în care ţi se adresează, expresia feţei etc., etc. Oamenii care călătoresc mult şi au ocazia să interacţioneze cu persoane de diverse naţionalităţi încep, la un moment dat, să recunoască originea etnică a persoanei, fără să aştepte ca aceasta să deschidă gura ca să audă ce limbă vorbeşte.

Cu toate acestea, există o anumită categorie de oameni care nu se deosebesc între ei, indiferent dacă trăiesc în America, Africa, Europa, Asia sau Australia. Aceşti oameni, indiferent de locul în care îşi duc traiul, arată cam aşa: aspect fizic neîngrijit, faţă de bădăran, agresiv, needucat, suficient de „descurcăreţ” şi „îndrăzneţ” atunci când vrea să-ţi vândă sau să cumpere ceva, zgomotos şi antipatic… Pe ei foarte rar îi întâlneşti pe stradă sau plimbându-se în parcuri, ei nu merg la teatru sau la cinema, nu scriu niciodată poezii şi nici nu plâng niciodată. Ei detestă legile şi regulamentele şi râd de cei care li se supun.

Ei sunt oamenii care, deşi au paşaport, buletin, permis de conducere şi alte acte din care rezultă ţara de originea şi locul de domiciliu, nu se încadrează în tipajul specific naţiunii din care fac parte. „Naţionalitatea” sau, mai bine-zis, „naţia” lor nu cunoaşte frontiere, pentru că toţi sunt o apă şi-un pământ. Aţi înţeles despre cine vorbesc? Desigur, despre o anumită categorie de şoferi, pe care majoritatea dintre noi o cunoaşte. Ei sunt cei care ne depăşesc în serpentine, împingându-ne spre marginea prăpastiei, ne claxonează din spate, deşi semaforul arată încă roşu, lovesc oamenii pe trecerile de pietoni şi sunt siguri că-s nevinovaţi, înjură ca la uşa cortului sau chiar sunt gata să sară la bătaie, dacă simt că „au dreptate”, nu-ţi vor ceda niciodată trecerea dacă sunt pe drumul principal, îşi permit fără nici o jenă să oprească în mijlocul drumului şi să blocheze circulaţia, pentru a schimba o vorbă cu un amic pe care îl întâlnesc în trafic, ascultă muzică de proastă calitate cu volumul dat la maximum…

Această „naţie” de oameni o întâlneşti aproape la tot pasul. De obicei, ei sunt şoferi de taxi, de microbuz, de autobuz, de TIR şi alte tipuri de transport de utilitate publică. Ei sunt pretutindeni. În orice ţară, pe orice continent…

***

Urmăresc de vreo două zile protestul pe care îl organizează şoferii de maxi-taxi din Chişinău. Ascult şi citesc, de asemenea, opiniile exprimate de analişti, funcţionari şi oameni simpli vizavi de această situaţie penibilă în care se zbate capitala de câţiva ani buni încoace. Unii condamnă, pe bună dreptate, autorităţile pentru faptul că recurg la presiuni, dar nu oferă soluţii. Alţii exaltă de bucurie sau îşi maschează cu greu satisfacţia pentru faptul că, măcar în cel de-al doisprezecea ceas, obrăznicia şoferilor de „rutiere” este cumva pedepsită.

De cealaltă parte, capitala „geme”, de trei zile consecutiv, toate staţiile şi intersecţiile sunt inundate de oameni nervoşi, care nu reuşesc să ajungă la serviciu, din cauză că nu au cu ce se deplasa.

Primarul capitalei este nervos, şoferii de maxi-taxi sunt şi ei supăraţi, iar locuitorii capitalei scuipă şi-i înjură pe toţi ceilalţi laolaltă.

Am ajuns într-o situaţie în care toţi reprezintă partea vătămată (cu excepţia companiilor de taxi care abundă de clienţi şi a posesorilor de autoturisme personale care, în sfârşit, pot circula liber prin oraş).

Reprezentanţii administraţiei municipale sunt într-o situaţie dificilă, pentru că, dacă cedează în faţa protestatarilor, haosul din oraş de până acum va continua de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, doar că preţul pe care îl vor plăti oamenii pentru călătoria cu microbuzul va fi mai ridicat. Altfel spus, astăzi, capitularea primarului în faţa şoferilor ar însemna perpetuarea acestei situaţii încă mult timp înainte. În cazul în care se ţine „tare” şi nu cedează, va trebui să găsească de urgenţă soluţii de alternativă privind transportul public de călători. În caz contrar, cei din fruntea administraţiei capitalei vor fi puşi în situaţia să-i înfrunte şi pe cetăţenii municipiului care sunt direct afectaţi de această criză.

Şi şoferii de maxi-taxi joacă la limită şi nu au dreptul să cedeze, pentru că, în caz contrar, vor fi ţinuţi în poziţie de şah (amenzi usturătoare, interzicerea majorării tarifului, indiferent de cheltuielile pe care aceştia le suportă, dar şi stigmatizarea publică continuă) până când, uşor, uşor, vor fi înlăturaţi din „afacere”. Iar microbuzele vor fi înlocuite cu alt mijloc public de transport, mult mai confortabil şi mai civilizat. Acest lucru înseamnă pentru ei bani pierduţi, pentru unii – mulţi bani, iar pentru alţii – singurul mijloc de a-şi întreţine familia.

A treia categorie, cea mai afectată, o reprezintă populaţia municipiului Chişinău. Drama acesteia constă în faptul că nu se poate alia cu nici cu una dintre cele două tabere menţionate mai sus. Pe de o parte, oamenii conştientizează faptul că microbuzele, în calitatea lor actuală de transport public, nu mai pot fi tolerate. De cealaltă parte sunt revoltaţi, pe bună dreptate, pe faptul că Primăria nu le asigură soluţii de alternativă, din care cauză au serios de suferit.

Dar… orice criză îşi are partea ei pozitivă. Pentru că anume în perioade de criză se rezolvă cele mai grave probleme şi se fac cele mai importante descoperiri. Şi sper din tot sufletul că nimeni dintre cei vizaţi de criza respectivă nu vor ceda şi că, presaţi de împrejurări, vor genera soluţii. Convenabile tuturor, dar, în primul rând, locuitorilor capitalei.

***

Primarul Dorin Chirtoacă le-a spus şoferilor de maxi-taxi că, dacă nu vor respecta regulile şi nu se vor conforma exigenţelor care derivă din poziţia lor de prestatori de servicii publice, nu vor avea dreptul să majoreze taxa de călătorie. Şi nici nu se vor putea bucura prea mult timp de această afacere.
Iată care sunt acestea:
1. Transportarea călătorilor în limita numărului de locuri disponibile conform paşaportului tehnic al unităţii de transport.
2. Respectarea limitei de viteză de 50 km/oră.
3. Oprirea unităţii de transport numai în staţiile de aşteptare a transportului.
4. Respectarea orarului de circulaţie şi afişarea acestuia în interiorul fiecărui microbuz. Orarul va conţine ora şi minutul de sosire a unităţii de transport în staţie.
5. Excluderea fumatului, a utilizării telefonului mobil, a aparatelor audio şi video în timpul efectuării rutei.
6. Cuplarea centurii de siguranţă, asigurarea unui comportament civilizat al şoferului, plasarea la vedere a unei fişe personale a şoferului eliberată de angajator care să conţină: fotografie, nume, prenume, datele de contact ale companiei etc.
7. Asigurarea stării tehnice corespunzătoare a unităţilor de transport, precum şi a unui aspect îngrijit şi curat.
8. Amenajarea staţiilor terminus, asigurarea condiţiilor igienice pentru angajaţi.
9. Dotarea microbuzelor cu sisteme de monitorizare GPS pentru verificarea în trafic a unităţilor de transport pe traseu (viteza, itinerar, orar, staţionare etc.) Crearea unui centru comun de monitorizare a reţelei de microbuze.
10. Concedierea şoferilor nedisciplinaţi (mai mult de 3 abateri/lună) şi neadmiterea reangajăriii lor pe alte rute (întocmirea unei liste negre a şoferilor).

Ridicolul situaţiei constă anume în condiţiile pe care le impune Primăria. Or, dacă citeşti aceste condiţii, observi că obiectul negocierilor constă în… respectarea Legii. Adică Primăria acceptă majorarea tarifului, în cazul în care şoferii îşi asumă angajamentul să respecte Legea şi regulile de circulaţie. Dacă însă nu vor respecta Legea, vor fi impuşi să presteze servicii de transport public în condiţiile tarifului actual. Altfel spus: dacă încalci Legea, primeşti doar 3 lei, dar dacă o respecţi, câştigi 5. Cu alte cuvinte, pentru primarul Chirtoacă respectarea legii este o chestiune ce poate fi negociată. Ăsta, da, stat de drept!

În această situaţie, atitudinea primarului este una de capitulare. Nu în faţa şoferilor, ci a ilegalităţii.

Leul moldovenesc, străin şi neacceptat în România

România şi Republica Moldova sunt două ţări-surori, populate de acelaşi popor, au aceeaşi limbă şi cultură, un trecut comun şi un viitor european comun. Asta declară, de fiecare dată, oficialii de la Bucureşti la mai toate întâlnire formale sau mai puţin formale cu „fraţii mai mici” de „dincolo de Prut”. Nu vreau să vorbesc despre cât de sincere sunt aceste persoane când declară asemenea lucruri. Voi spune doar că toate aceste ieşiri emotive, lacrimogene şi solemne nu prea mai sensibilizează multă lume. Pentru că, în cea mai mare parte, reacţia omului simplu din Republica Moldova sună cam în felul următor: „Domnule, vorbiţi foarte frumos, dar acum spuneţi-ne, vă rog, ceva concret”…

Am să mă opresc asupra unui detaliu pe care puţini îl iau în serios. Un detaliu căruia, într-un mod paradoxal şi de-a dreptul impardonabil, nimeni sau aproape nimeni dintre cei care au puterea să decidă nu-i dă importanţă, nu ştiu din ce cauză.

Este vorba de leul moldovenesc care, din motive absolut inexplicabile, nu are nici o valoare pe teritoriul României. Când spun că nu are valoare am în vedere faptul că, în România, nu poţi face nici un fel de tranzacţii comerciale în valuta naţională a Republicii Moldova şi, mai mult decât atât, nu există instituţii bancare şi nici măcar birouri de tip Exchange unde să poţi cumpăra sau vinde lei moldoveneşti (cu excepţia câtorva puncte de schimb valutar, foarte puţine, de altfel, amplasate în imediata apropiere a frontierei moldo-române, a căror menire este, de facto, jecmănirea moldovenilor care, din neglijenţă sau neatenţie, nu şi-au convertit leii moldoveneşti într-o valută mai „importantă”).

Cel mai grav este că această situaţie de-a dreptul jenantă nu are nici o explicaţie cât de cât plauzibilă. Or, între Republica Moldova şi România (mă refer la populaţia celor două ţări, nu la nivel oficial) există o comunicare continuă, permanentă şi intensă de mai bine de două decenii. Zeci de mii de tineri moldoveni îşi fac studiile în România, iar alte zeci de mii de cetăţeni moldoveni se deplasează periodic în ţara vecină în scopuri diverse. Nu am în faţă nişte date exacte, însă se pare că dintre toate statele situate geografic în vecinătatea imediată a României, comunicarea dintre cetăţenii români şi cei moldoveni este cea mai intensă.

Cu toate acestea, observăm că dintre toate ţările vecine, singura ţară a cărei valută nu este acceptată pe teritoriul României este cea a Republicii Moldova, adică leul moldovenesc. Toate celelalte – hrivna ucraineană, leva bulgărească, forenţii ungureşti, dinarul sârbesc – pot fi găsite la mai toate punctele de schimb valutar, nemaivorbind de faptul că pot fi schimbate în lei româneşti oriunde în România. Pe lângă toate acestea, oficiile de schimb valutar din România acceptă şi multe alte tipuri de valută, cum ar fi: euro, dolari, lire sterline, franci elveţieni, dolari canadieni, dolari australieni, yeni, yuani, coroane suedeze, coroane daneze, coroane cehe, ruble ruseşti, zloţi polonezi.

Cum se explică, aşadar, această atitudine discriminatorie faţă de leii moldoveneşti? De ce un cetăţean moldovean cu lei (moldoveneşti) în buzunar riscă să rămână în drum sau să moară de foame în România, din simplul motiv că banii săi nu sunt acceptaţi nicăieri?

Majoritatea ţărilor din lume manifestă, de obicei, o atitudine specială faţă de valutele ţărilor cu care se învecinează şi, în multe cazuri, acceptă să facă tranzacţii comerciale în valuta ţării vecine, chiar dacă, la nivel oficial, alţi bani decât cei ai ţării gazdă nu sunt acceptaţi.

Acest fenomen poate fi observat şi în Ucraina unde, pe litoralul Mării Negre, de exemplu, poţi cumpăra mărfuri sau achita servicii direct cu lei moldoveneşti, fără să te mai oboseşti să-i transformi în hrivne ucrainene.

O veche vorbă românească spune că diavolul se ascunde în detalii. Iată, deci, un detaliu care reflectă, într-o anumită măsură, natura relaţiilor (practice, nu teoretice) dintre România şi Republica Moldova. Nu vreau să par sarcastic, însă, atât timp cât România nu va renunţa la această atitudine discriminatorie faţă de Republica Moldova, tensiunile şi frustrările care există pe cele două maluri ale Prutului nu vor dispărea. Pentru că anume de soluţionarea acestor mici (!) deficienţe depinde apropierea şi dragostea reciprocă dintre oamenii din cele două state.

Iar toate aceste marşuri unioniste, încurajate tacit de factorii de decizie de peste Prut, şi toate aceste discursuri pompoase şi lacrimogene ale oficialilor e la Bucureşti nu vor putea niciodată să le schimbe moldovenilor din Republica Moldova (cei mulţi şi simpli, desigur) atitudinea faţă de românii din România. Atitudine care, trebuie să recunoaştem, nu este încă suficient de favorabilă, din păcate.

Marşurile „unioniştilor” – CUI PRODEST?

Zilele acestea, m-am întâlnit cu un vechi prieten din Transnistria. După ce s-au consumat formalităţile de genul „Ce mai faci, cum îţi merge?…”, acesta mi-a zis, cu o bucurie greu de ascuns: „Mi-a venit”. „Ce?”, îl întreb. „Cetăţenia”, mi-a răspuns încântat. Vorbea, bineînţeles, de cetăţenia română. L-am felicitat, am mai discutat puţin despre formalităţile pe care urmează să le facă, ca să devină cetăţean român cu acte în regulă, după care el a schimbat brusc subiectul şi m-a întrebat: „Ce faci, vii pe 16?”. „Unde?”, îl întreb nedumerit. „Cum unde? La marş…”, îmi răspunde. Mi-am dat seama imediat că se referea la aşa-zisul „marş al unioniştilor”, care urmează să fie organizat la Chişinău pe data de 16 septembrie şi la care, cică, vor participa peste 10 000 de persoane. „Nu sunt sigur că o să particip, dar voi urmări, neapărat, ce se va întâmpla”, i-am răspuns zâmbind…

După această discuţie, m-am gândit îndelung la situaţia acestui prieten al meu. În special, la faptul că este de dincolo, din Transnistria, unde, se spune, lumea, din cauza unei perioade destul de îndelungate în care trăim izolaţi, şi-a creat deja un alt tip de mentalitate, are alte valori şi principii decât oamenii care au trăit, în tot acest răstimp, în partea dreaptă a Nistrului. Vreau să precizez, ca să fiu înţeles corect, că prietenul meu despre care vorbesc a avut, dintotdeauna, o abordare sănătoasă, echilibrată faţă de situaţia din Republica Moldova. Însă nu l-am văzut niciodată aşa de entuziasmat, de categoric, de implicat. Avea o sclipire în priviri pe care nu am mai văzut-o până acum.

Am ajuns la concluzia că există o legătură directă între această nouă stare de spirit a sa şi faptul că a obţinut de curând cetăţenie română. Am înţeles că, prin participare la „marşul unioniştilor”, el vrea să-şi manifeste recunoştinţa. Faţă de România. Pentru că l-a acceptat printre ai săi. A început să creadă sincer că, din acel moment, el nu mai are dreptul moral să stea deoparte, că este obligat să se implice, că trebuie să facă şi el ceva… pentru România.

Dar sunt oare în interesul României aceste marşuri? Oare organizatorii acestor acţiuni stradale controversate acţionează în favoarea idealului unirii sau împotriva lui? Iată întrebarea asupra căreia vă propun să meditaţi. Convingerea mea este că nu România este partea interesată de aceste acţiuni. Chiar dacă unii, inclusiv de peste Prut, cred contrariul, asemenea prietenului meu. Vă voi aduce un set de argumente în sprijinul acestei convingeri personale.

Timpul – arma secretă a românilor în confruntarea cu ruşii

Privită dintr-un unghi neutru, Republica Moldova arată ca un câmp de bătaie situat între doi poli (geo)politici diametral opuşi ca scopuri şi interese, care luptă pentru sufletele şi minţile cetăţenilor moldoveni. Pe de o parte este Rusia, care pierde teren şi, prin urmare, se manifestă din ce în ce mai frustrant şi agresiv, de cealaltă parte stă România, care, încet dar sigur, îşi consolidează poziţiile în regiune. Există şi un al treilea pol de interese, SUA şi Europa occidentală, însă prezenţa acestora este prea puţin simţită în mentalul colectiv.

Timp de mai bine de 20 de ani, Republica Moldova se zbate să-şi găsească un rost în lume. Populaţia de aici a fost supusă, la nivel de mentalitate, unor mutaţii complicate şi greoaie care încă nu s-au finalizat.

Cu toate acestea, gândirea de tip sovietic aproape că nu se mai resimte, spiritul sovietic revanşard s-a stins de-a lungul anilor, încât astăzi, până şi cei mai nonconformişti, cei care refuzau cu încăpăţânare să accepte falimentul URSS ca pe un fapt împlinit, s-au resemnat, într-un final.

Distanţa dintre Chişinău şi Moscova devine tot mai mare, iar fosta metropolă începe să nu se mai deosebească cu nimic, în percepţia cetăţenilor moldoveni, de Roma, Paris, Madrid, Londra sau alte capitale.

Limba rusă pierde teren, nemaifiind atât de importantă cum era pe timpuri, copiii fiind mult mai motivaţi să studieze engleza sau alte limbi de circulaţie internaţională. Lucrurile vorbesc de la sine numai când vezi că tinerii de azi, inclusiv cei care au deja peste 20 de ani, nu mai înţeleg, deloc sau aproape deloc, limba rusă. Şi nu mă refer doar la cei crescuţi la ţară (care dintotdeauna au vorbit rusa mai prost), căci nici cei care s-au născut şi au crescut la Chişinău aproape că nu mai ştiu ruseşte.

Astăzi, tot mai mulţi oameni constată uimiţi că, atunci când privesc un film la televizor, citesc subtitrele în română, chiar dacă filmul e dublat în rusă. Şi se simt deranjaţi atunci când textul scris dispare sau întârzie.

Vreau să amintesc, cu titlu de paranteză, de o decizie a Guvernului de a nu mai obliga funcţionarii publici să emită acte în română şi în rusă, ci să se limiteze doar la limba de stat. Mulţi entuziaşti au exclamat atunci de bucurie, împroşcând guvernarea cu laude pentru faptul că „a dat dovadă de curaj”. De cealaltă parte, partidele filoruse („de stânga”) au început să facă tumbe, să se vaiete şi să-i acuze pe guvernanţi de extremism şi antirusism. Puţini însă au fost cei care au înţeles adevăratul motiv al acestei decizii. Tinerilor funcţionari de astăzi le vine foarte greu să scrie şi să traducă în rusă, iar să angajezi câte un traducător şi redactor de rusă în cadrul fiecărui departament din instituţiile publice presupune un efort financiar considerabil. Mai ales că acest efort aproape că nu se mai justifică.

Ce înseamnă pentru copiii de azi Puşkin, Gogol, Gaidar, Gorki şi alţii? Aproape că nu-i mai cunoaşte nimeni. La fel e şi cu Vinni Puh, Ceburaşka, Buratino, Leopold, Ivanuşka, Baba Iaga, personaje de poveste care făceau parte din viaţa noastră când eram copii. Aceşti autori şi personaje nu mai sunt „de-ai noştri” nici chiar pentru noi, cei care-i cunoaştem, nemaivorbind de cei care ştiu despre Uniunea Sovietică doar din cărţile de istorie.

Un alt aspect important este că limba română vorbită de oamenii de aici devine din ce în ce mai calitativă. Spre deosebire de perioada anilor ’90, când îi numărai pe degete pe cei care puteau închega un discurs cât de cât acceptabil în limba română, astăzi exprimarea în română aproape că nu mai necesită efort pentru majoritatea cetăţenilor, inclusiv pentru cei alolingvi. Iar faptul că unii o numesc română, iar alţii – moldovenească, chiar nu mai contează. Cert este că toţi, fără excepţie, recunosc că este una şi aceeaşi limbă şi nimeni nu mai depune eforturi să arate că româna şi moldoveneasca sunt diferite, aşa cum se întâmpla acum 10 ani.

Bucureştiul nu trebuie să facă nimic, pur şi simplu, să aştepte

În acelaşi timp, un alt fenomen care îi înspăimântă pe geostrategii ruşi este dorinţa nestăvilită a moldovenilor de a obţine cetăţenie română. Câteva mici modificări în legislaţia României, referitoare la dreptul românilor din afara graniţelor de a-şi redobândi cetăţenia „pe care au pierdut-o fără voia lor”, au fost suficiente pentru a declanşa aici o adevărată avalanşă.

Numărul moldovenilor cu dublă cetăţenie (în care cea de a doua este românească) creşte ameţitor. Procesul de (re)dobândire a cetăţeniei române capătă proporţii uriaşe şi nu mai poate fi oprit aici, în Republica Moldova, indiferent de cine ar veni la guvernare. Cine a trecut prin acest proces nu poate să nu fie de acord: este suficient ca o singură persoană din familie să facă efortul de a pregăti dosarul pentru redobândirea cetăţeniei (să adune toate actele de stare civilă a părinţilor şi bunicilor), ca, mai departe, procesul să curgă de la sine. Acelaşi dosar este preluat de fraţi, surori, părinţi, rude, pentru care obţinerea cetăţeniei române nu mai reprezintă deja un efort prea mare. La ora actuală, cred că nu exagerez, majoritatea absolută a familiilor din Republica Moldova au, cel puţin, câte un membru care fie are deja cetăţenie română, fie e pe cale să o obţină. Prin urmare, perioada în care şi ceilalţi membri ai familiei vor solicita şi vor obţine cetăţenia română este foarte uşor de estimat.

România aproape că nu trebuie să depună vreun efort. Procesul de românizare, cum spun ruşii, dar care , de fapt, este unul de revenire la firesc, respectiv, de derusificare a cetăţenilor moldoveni este atât de intens, încât, peste o perioadă nu foarte îndelungată, graniţa de pe Prut o să reprezinte o chestiune pur formală, o să-şi piardă, practic, sensul. Or, România nu are cum să nu observe aceste lucruri.

De aceea, îmi este foarte greu să cred că Bucureştiul, mai exact cei care doresc cu adevărat să-şi apropie Republica Moldova, în perspectiva unei absorbţii ulteriore, şi-au propus să rişte, intervenind acum în acest proces, mai ales că timpul lucrează în favoarea lor.

Ruşii mai au încă şanse să câştige ceva. Acum ori niciodată

Federaţia Rusă nu mai are cum să recâştige controlul total asupra Republicii Moldova. O poate domina militar, economic, însă nu mai poate controla minţile şi inimile oamenilor. Iar acest aspect este extrem de important. Orice efort al ruşilor de a se impune în această regiune este perceput de un număr tot mai important de oameni ca un act de agresiune. Prin urmare, devin tot mai mulţi acei care sunt gata să se opună, în cazul în care ruşii ar încerca să-şi sporească influenţa în regiune.

Cu toate acestea, Moscova nu a pierdut încă totul. Deşi nu mai poate controla întreaga Republică Moldova, ea mai are şanse să câştige bucăţi din ea. Aceste bucăţi le poţi vedea uşor pe harta Republicii Moldova. Ele reprezintă zone geografice populate într-o proporţie mai mare de alolingvi, a căror limbă de comunicare rămâne, în continuare, rusa. Este vorba, în primul rând, de regiunea transnistreană, care se află sub un control total al ruşilor, urmată de autonomia găgăuză, care este controlată parţial de ruşi. După care urmează regiuni mai mult sau mai puţin compacte, unde rusofonii încă sunt dominanţi şi încă dispuşi să reacţioneze, la o mobilizare eficientă. Este vorba, în special, de o parte din satele din raioanele de Nord, ale căror „centre de comandă” se află la Bălţi şi la Soroca. Mai există şi alte mici „enclave” situate în „spatele frontului”, cum ar fi orăşelele Vulcăneşti sau Anenii noi. Nu trebuie să uităm nici de raionul Taraclia, populat preponderent de etnici bulgari, care, în perioada sovietică, au fost supuşi unui proces vertiginos de rusificare, ca şi găgăuzii, de altfel.

Insist asupra faptului că acest tablou este valabil pentru ziua de astăzi. Mâine sau poimâine, situaţia va arăta, în mod cert, cu totul altfel. Iar drept exemplu ne poate servi municipiul Bălţi, unde populaţia moldovenească (românească) a depăşit-o numeric pe cea rusofonă, ajungând să constituie peste 60 la sută. Or, acum 10-15 ani, românofonii abia de atingeau 30 la sută la Bălţi.

Aşteptaţi recensământul din 2014, comparaţi-l cu cel din 2004 şi, bineînţeles, cu cel din 1994 şi veţi înţelege ce zic.

„Pericolul unionist”, Bau-Baul ruşilor pentru propriii adepţi

Acum haideţi să gândim logic. Dacă nu întreprind nimic, ruşii vor pierde definitiv şi aceste teritorii. Pentru că după cetăţenie română se înghesuie şi cei din Transnistria, şi cei din Găgăuzia, şi cei din satele de alolingvi. Şi chiar dacă o bună parte dintre ei fac acest lucru din interes pur personal, egoist, dacă vreţi, şi nu din „avânt patriotic”, acest lucru contează mai puţin. Şi ştiţi de ce? Doar simplul fapt că sunt cetăţeni ai României îi determină să-şi schimbe optica în abordare, le temperează avântul antiromânesc. Iar copiii lor, care obţin şi ei, în mod automat, cetăţenie română, odată cu părinţii sau cu unul dintre ei, vor creşte români. Poate puţin mai altfel, mai diferiţi, dar vor fi români.

În momentul de faţă, observăm că toţi adepţii reunirii, într-o formă sau alta, cu Rusia, au adoptat aceeaşi retorică. Nimeni nu mai vorbeşte de strategii politice proprii, care să-i facă să pară mai simpatici în faţa alegătorilor, în raport ceilalţi concurenţi politici care împărtăşesc o ideologie similară. Toate aceste partide „de stânga” şi-au concentrat eforturile într-o singură direcţie – de izolare a rusofililor de restul cetăţenilor. De fortificare a propriilor cetăţi, pentru a nu le permite românilor să le perforeze zidurile, să-i înghită. Ca ulterior, să le poată detaşa, in corpore, de restul teritoriului. La asta se limitează sensul acestor organizaţii politice. Este stare „de război”, iar loc pentru fanfaronade politice nu prea mai este.

Ruşii au înţeles că nu-şi mai pot lăsa adepţii să se contopească cu restul moldovenilor, pentru că moldovenii (românii) în Republica Moldova sunt cu mult mai mulţi decât neromânii, or, această îmbrăţişare, chiar dacă prietenească, de acceptare, de convieţuire paşnică, le-ar putea fi fatală, ar putea să îi sufoce, metaforic vorbind.

De aceea, ruşii trebuie să se mobilizeze, să-şi reorganizeze simpatizanţii, să-i scuture, să le dea palme peste faţă, să-i trezească din această amorţeală mortală. Cum?, apare întrebarea. Prin inventarea de pericole. Reale, palpabile, care să îi vizeze la modul direct, care să le afecteze interesele şi valorile. Ce poate fi mai motivant pentru ruşii de la Bălţi, de exemplu, sau cei de la Cahul, sau din altă parte, decât să vadă trecând prin faţa lor, în marşuri organizate, sute şi chiar mii de persoane agresive, care scandează lozinci naţionaliste şi rusofobe şi care îi privesc în ochi (pe ruşi, desigur) cu o ură profundă, pe care nici măcar nu încearcă să o ascundă?

În această situaţie, rusul, care era pe cale să se resemneze şi să-şi accepte statutul de „minoritate etnică”, se trezeşte. Şi reacţionează. Nu se lasă, pentru că aşa e rusul. Şi atunci el începe a „conştientiza” că Republica Moldova este ţara lui, şi dacă nu-şi poate apăra întreaga ţară, cel puţin oraşul nu-l va ceda. Iar Moscova „nu-şi lasă confraţii la ananghie”. Cazul Georgiei din 2008 probează, fără tăgadă, acest lucru.

Este capabilă Republica Moldova, chiar şi cu sprijinul direct al României, să se confrunte cu Rusia pe câmp deschis? Permiteţi-mi să am rezerve.

Aşadar, toate aceste acţiuni revoluţionare, marşuri şi contramarşuri, toată această tensiune crescândă din societatea noastră fac parte dintr-un plan bine-gândit, închegat, cu obiective clare – justificarea unor noi rapturi teritoriale din trupul fragil al Republicii Moldova. Şi nu cred că acest proiect aparţine Bucureştiului. Este un plan rusesc, pus în practică şi cu ajutorul unor români naivi care îşi imaginează astăzi că fac gaură în cer.

Să dea Dumnezeu să n-am dreptate. Dar dacă se va întâmpla anume aşa, ştiţi ce va face românul (îl am în vedere pe cel care se implică plenar în aceste acţiuni)? Se va aşeza pe fund, va privi pierdut în părţi şi va spune: „Am vrut să fac cum e mai bine, dar mi-a ieşit ca-ntotdeauna”.

Nu poţi fi unionist şi satanist, în acelaşi timp

Am ezitat mult până a scrie despre acest subiect. Motivul a fost că personajele la care trebuie să mă refer nu merită asemenea atenţie, cel puţin, din perspectivă personală. Cu toate acestea, observăm că gluma se îngroaşă şi, în acest context, este necesar să spunem lucrurilor pe nume. Mă refer la marşurile pseudounioniştilor şi, respectiv, a pseudostataliştilor, care încep din ce în ce mai tare să clatine barca şubredă a stabilităţii şi păcii sociale din Republica Moldova.

Precizez, din start, că nu mă apuc să dezghioc care dintre cele două tabere are mai multă dreptate. Voi spune doar că, din punctul meu de vedere, şi unii, şi alţii, sunt nişte impostori, nişte demagogi şi chiar criminali (dacă e să privim lucrurile mai în profunzime), iar scopul lor este departe de cel declarat. Ei nu-i reprezintă pe cetăţenii moldoveni, nici pe cei cu viziuni proromâneşti, nici pe cei care încă mai „cântă cântece de fală” pentru „Moscova iubită, mândră capitală”.

Vreau să mă refer la tabăra celor care pretind că-i reprezintă pe unionişti. Nu la organizaţii sau partide, ci la omenii care apar în prim-plan, de fiecare dată, fluturând flamura românismului bătăios şi revoluţionar.

Ştiu bine că cea mai mare parte a intelectualităţii din ţara noastră, aşa cum este ea, şi, în special, a tinerilor moldoveni din ziua de astăzi (cei cu un oarecare nivel de pregătire şi apolitici, bineînţeles), manifestă o sensibilitate mai mare faţă de identitatea românească a acestui popor, faţă de limba română şi istoria acestui neam. Anume această categorie socială este cea mai vulnerabilă acum în faţa acestei psihoze colective care se doreşte a fi indusă în societatea noastră. Pentru că, de cele mai multe ori, emoţiile prevalează asupra raţiunii, iar atunci când omul se lasă pradă emoţiilor, riscă să se transforme într-un pion ghidat de o mână păroasă, care e dispusă să-l sacrifice de dragul unei mutări favorabile pe tabla de şah. Favorabilă pentru cel care face jocul, nu pentru pion, bineînţeles. Cum s-a întâmplat pe 7 aprilie 2009, de exemplu…

Zilele trecute, am găsit întâmplător pe un site de socializare (Facebook) un grup intitulat „Religia Satanistă”. Reprezentanţii acestui grup se prezintă în felul următor: „Suntem grupul care va crea cultul lui Satana în Republica Moldova. Sacrala noastră dorinţă este de a cuceri cu minciunile religioase tot mai multe buzunare!”

Grupul este constituit din 25 de membri, dintre care o parte sunt binecunoscuţi în mediul online, mai ales pentru poziţia lor tranşantă împotriva Bisericii Ortodoxe, dar şi pentru atitudini deschise proromâneşti şi unioniste. Cel mai activ de pe acest grup este Vitalie Lisnic, un blogger care se dă drept mare român şi unionist, dar, în acelaşi timp, duşman declarat al tradiţionaliştilor creştin-ortodocşi şi apărător fervent al minorităţilor sexuale. Desigur, nu lipseşte nici „ateul unionist” Oleg Brega şi nici luptătoarea pentru drepturile omului (homosexualilor şi lesbienelor, mai exact) Antoniţa Fonari.

Vă prezint numele celor 25 din grupul sataniştilor (admit că unii dintre ei au fost adăugaţi în acest grup fără ştirea lor. Însă acest lucru nu se poate spune despre cei care cunosc bine maşinăria Facebook şi o folosesc zi de zi, oră de oră): Vasile Costiuc, Octavian Apostol, Antoniţa Fonari, Oleg Brega, Dorina Gherganov, Parascovia Topada, Oxana Mititelu, Vitalie Lisnic, Anatol Hristea-Stan, Ricky Ardezianu, Ion Ţurcanu, Ana-Maria Spânu, Victoria Izbaş, Tecusa Tănase, Nicolae Mamaliga, Marina Vâzdoagă, Radu Butuc, Cristi Mariuţă, Sergiu Zgardan, Traian Babără, Basile Roşu, Lucian Vâlsan, Vlad Cebotari, Ionel Neagu, Oleg Badrajan şi un oarecare Релижие Супремэ, fondatorul grupului.

Nu pot şi nici nu vreau să mă pronunţ vizavi de cât de serioasă este această iniţiativă şi dacă respectivii indivizi realizează, cu adevărat, ce înseamnă aşa-zisa religie satanistă. Însă acest lucru nici nu este atât de important. Însuşi faptul că nişte tineri, cu pretenţia de lideri de opinie, îşi asumă deschis şi fără jenă această identitate „religioasă” reprezintă un semnal grav de degradare morală la care este tot mai expusă tânăra noastră generaţie.

Or, aceşti tineri degradaţi şi imorali, hulitori ai Bisericii lui Hristos, se prezintă astăzi în postura de oameni onorabili, care luptă, chipurile, pentru propăşirea neamului românesc, pentru recuperarea adevărului istoric şi pentru repunerea în drepturi a românilor de pe acest teritoriu. Şi aceşti indivizi sunt aplaudaţi şi chiar urmaţi de alte zeci, sute şi chiar mii (dacă e să le dăm crezare) de oameni, dintre care cea mare parte, mânată de o pornire sinceră, romantică până la naivitate, nu mai dă importanţă acestor detalii, definitorii, de altfel.

Cea mai mare dramă a românilor de la est de Prut, începând perioada de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, constă în faptul că elitelor de atunci, provenite, în special, din mediul cultural şi academic, le lipsea o caracteristică fundamentală, şi anume ataşamentul faţă de valorile creştin-ortodoxe ale poporului român. Aceştia se închinau în faţa lui Eminescu, dar uitau să se închine în faţa lui Dumnezeu. Or, însuşi Eminescu spunea că „Biserica Ortodoxă este mama poporului român”, ceea ce înseamnă, pornind de la logica acestui mare gânditor român, că nu poţi să-ţi asumi identitatea de român fără să-ţi asumi identitatea creştin-ortodoxă a acestui neam.

Primul lucru pe care l-a făcut Carol I, înainte de a fi încoronat rege al României, a fost convertirea de la catolicism la ortodoxism. De ce? Pentru că era convins că doar prin asumarea trecutului şi tradiţiei ortodoxe ale acestui neam va putea să capete încrederea poporului român.

Poporul român este singurul neam care s-a născut creştin, având la baza formării sale cultura ortodoxă bizantină. Neam, acest frumos cuvânt românesc, înseamnă mult mai mult decât popor sau cetăţeni, el se referă la toate generaţiile care au existat şi vor exista vreodată. Nu poţi face delimitare între românism şi credinţa creştin-ortodoxă, pentru că asta înseamnă să renunţi la propria ta istorie, să te dezici de înaintaşi, să-ţi umileşti eroii.

Ştefan cel Mare, care a fost desemnat de către societatea românească modernă drept cel mai mare român din toate timpurile, a fost declarat Sfânt de către Biserica Ortodoxă. Prin urmare, ceea ce îl defineşte pe acest mare înaintaş al nostru este, în primul rând, ataşamentul faţă de Biserica şi tradiţia creştină. Cei care hulesc Biserica şi pe slujitorii săi, se dezic nu doar de Hristos, ci şi de cei care I s-au închinat şi L-au slujit. Iar Ştefan cel Mare nu mai poate fi al lor, pentru că el se află în interiorul Bisericii, nu în afara ei.

Şi dacă Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii nu sunt de-ai lor, ce fel de români sunt cei care cheamă astăzi lumea la confruntare? Cum putem să luptăm pentru un românism schilodit spiritual, căruia i s-a amputat sufletul – credinţa creştină?

Aceşti tineri rebeli, de „factură modernă”, care scuipă în Biserică şi în tradiţia creştin-ortodoxă, nu au dreptul să se declare români. Şi nici să militeze pentru o unitate a românilor din care să lipsească Dumnezeu.

Noi putem să ne unim doar întru Hristos, aşa cum au făcut înaintaşii noştri când erau ameninţaţi de hoardele păgâne. Nu ne putem uni întru satana, de dragul unui pseudoromânism găunos şi beteag.

De aceea, oamenii de bună-credinţă, care îşi asumă identitatea de român şi care îşi doresc sincer să se unească cu fraţii lor, trebuie să înţeleagă: fără Dumnezeu nu se poate face nimic, praful și țărâna se alege.

P.S. Vă propun să citiţi mai jos un articol de excepţie care explică, fără drept de apel, ideea pe care am creionat-o mai sus (articolul a fost preluat de pe blogul toravic.wordpress.com).

 

Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă

Adesea, mulţi dintre cei care îşi spun „români”, chiar dacă sunt ortodocşi după botez şi chiar dacă de Paşte sau de Crăciun merg la Biserică, nu pot lega, fie din necunoaştere, fie din nedorinţă de a cerceta şi de a înţelege, rolul Ortodoxiei în apariţia şi perpetuarea poporului român. Nu vom face lecţii de etnogeneză, pentru că astfel de discuţii sunt interminabile, ci vom aborda problema strict logic şi apelând la „luminătorii de conştiinţă” pe care i-a „produs” neamul românesc. Vom apela la ei atât ca la nişte exemple de viaţă, cât şi la scrierile ce au rămas după ei.

Societatea noastră pierde tot mai mult legătura firească cu TRECUTUL reprezentat de înaintaşii noştri. Mai grav este faptul că obişnuiţi fiind cu corectitudinea politică şi cu un sistem de învăţământ defectuos şi antinaţional, noi le furăm înaintaşilor noştri identitatea lor ortodoxă, transformându-i, astfel, în nişte forme fără conţinut. Dacă vorbim despre Ştefan cel Mare, toţi vor spune că este mare erou al românilor, că a construit numeroase mănăstiri şi că a luptat împotriva turcilor, dar dacă vom vorbi despre Sf. Ştefan cel Mare, oamenii îl vor murdări cu toate cele auzite şi de mult demonstrate ca falsuri. Oare Ştefan construia locaşuri sfinte pentru că nu avea ce face cu banii? Dar Neagoe Basarab, care a lăsat o superbă lucrare intitulată „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care începe imediat cu „Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa, şi noaptea, şi în tot ceasul, şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumina şi den nefiinţă în fiinţă.” Şi în care Basarab-Vodă sfătuieşte pe fiul său: „Dreptu acéia, iubitul mieu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mâna ta, pentru care însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi mântuitorul Iisus Hristos ş-au vărsat sfântul sânge al său”. Neagoe Basarab va fi erou cât timp nu vom spune adevărul ce la şcoală nu l-am învăţat, anume că acesta era ORTODOX şi că fapta lui este produsul gândirii şi moralei sale, iar morala este produsul credinţei ortodoxe. Din moment ce vom încumeta a spune adevărul, i se vor aduce mii de învinuiri căutând la slăbiciunile firii umane şi anulând artificial privirea de ansamblu asupra acestuia (de altfel ca şi în cazul lui Sf. Ştefan). Dar Brâncovenii, oare nu sunt eroi? Vor spune că sunt până nu vom vorbi de sfinţii Brâncoveni care au fost martirizaţi pentru nelepădarea de credinţă, atunci toţi vor sări în capul Ortodoxiei şi le vor fura Brâncovenilor meritul care nu e doar în faţa poporului (care adesea este definit ca ultim rost), ci şi în faţa Bisericii, dar, mai ales, în faţa lui Dumnezeu.

Tind să cred că naţionalismul românesc rupt de contextul religios (fondul de drept al faptelor vitejeşti ale înaintaşilor noştri), duce spre încercarea poporului de a astupa această lipsă de fond, importând sisteme străine ca liberalismul, democraţia, comunismul etc. care sunt şi ele religii în sine sau cel puţin produsele unor religii, dar străine omului românesc, având fiecare din acestea sistemul său valoric, ideologie şi felul său de înţelegere a moralei. Omul modern nu vrea să vadă ROSTUL de dincolo care a împins înaintaşii noştri spre faptele lor pe care acum le cinstim. De ce se întâmplă acest lucru? Se întâmplă pentru că noi, deşi avem nevoie acută şi mai mult ca niciodată de modele, nu ne este comod să recunoaştem drept modele oameni care au murit nu pentru bunăstare şi securitate, ci pentru ceva mai mult, pentru rostul transcedental al fiinţei umane. Omului modern îi este greu să înţeleagă cum poate un om să îşi dedice viaţa pentru un ROST, care pentru primul e ceva abstract. Însă acest „abstract” poate fi înţeles doar de cel care trăieşte cu duhul Ortodoxia; odată ce ajunge să trăiască Ortodoxia, ceea ce pare abstract pentru omul secularizat, pentru creştin devine mai important ca propria viaţă, devine sensul vieţii, iar sensul vieţii este MÂNTUIREA.

Furând înaintaşilor noştri identitatea ortodoxă, noi declanşăm un proces extrem de periculos pentru securitatea şi perpetuarea poporului român, noi lovim direct în sistemul spiritual care a stat la baza moralităţii şi a servit drept fundament axului valoric al celor datorită cărora noi azi ne putem numi ROMÂNI. Mihai Eminescu foloseşte în articolul său – „Religie şi Naţionalitate”, în care pune în discuţie pericolul reprezentat de construirea unei catedrale catolice în Bucureşti, sintagma „român; adecă ortodox”. Mai zice Eminescu că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

Adică a fi român înseamnă, implicit, a fi creştin de rit bizantin, mai mult, noţiunea de „român” nu poate fi internaţionalizată după cum se procedează acum, la baza „românismului” modern fiind actul numit „cetăţenie” (fapt care permite oricărui străin să devină cetăţean al României sau al Republicii Moldova, îndeplinind nişte cerinţe superficiale, care nu sunt purtătoare de autentice valori româneşti şi nici de trăire românească). Legătura dintre „a fi român” şi „a fi creştin” o demonstrează însăşi limba română în care „român”, până nu demult, era sinonim cu „om” şi „creştin”, percepere care s-a pierdut din cauza degradării duhovniceşti a poporului român. Trebuie să deducem de aici că a fi român presupune o complexă şi profundă trăire ortodoxă a fiecăruia dintre noi. A fi român nu e doar sânge şi trup, nu e doar limbă şi pământ, ci a fi român e o stare de spirit, un fel de a fi, un mod de viaţă.

Dar de ce e important ca neamul românesc care oscilează între Est şi Vest să îşi cunoască ROSTUL său ortodox? Răspunsul e mai simplu decât ar putea să pară la prima vedere: pentru ca aflându-se la răscruce de lumi, să nu îşi piardă identitatea aşa cum nu a făcut-o nici în timpurile când barbarii cutreierau aceste teritorii, lucru care (după cum zicea şi Eminescu în citatul prezentat mai sus) se datorează Bisericii Ortodoxe, fapt pe care acesta nici nu permite a-l pune la îndoială. În contextual răscrucii Civilizaţiilor la care se află neamul nostru, pericolul iminent este împrumutarea formelor fără discernământ, lucru care se întâmplă şi acum este mai intens ca niciodată. La această temă se expune şi Iorga: „Avântul către civilizaţie poate fi pentru un popor o foarte mare primejdie, dacă uită două lucruri: ce are şi ce poate. Tradiţia poate fi uitată, dar ucisă nu, dacă i se taie drumul în clasele de sus, ea rămâne şi se adânceşte tot mai mult în clasele de jos… A admira o civilizaţie străină, vrednică de respect, este o datorie. A o imita, fără schimbare, este o umilinţă, şi una fără folos. Popor civilizat este acela care a ajuns să satisfacă sănătos şi armonios nevoile sale cele adevărate, înălţate către un ideal care întrece cerinţele vieţii elementare şi biruie egoismul individual.” Ce vrea să spună Nicolae Iorga este că „drumul nostru spre civilizare” nu trebuie să extirpe din noi fondul naţional, conţinutul, care păstrat în sânul neamului, adică în conştiinţa şi memoria vie a poporului românesc, ne ţine vii ca popor format acum 1500 de ani şi nu ca o entitate produsă de epoca modernă odată cu Unirea de la 1918 – FĂRĂ TRECUT, FĂRĂ ISTORIE, FĂRĂ MEMORIE! Cu adevărat civilizat nu este acel popor care imită alte neamuri, ceea ce facem astăzi în relaţia noastră cu Occidentul şi ceea ce făceam până în `90 în relaţiile noastre cu Rusia Sovietică, ci cu adevărat civilizat e poporul care ia tot ce este mai bun de la alte popoare, dar şi compatibil cu propria esenţă, încât să servească „…un ideal care întrece cerinţele vieţii elementare şi biruie egoismul individual.” Iată că, din păcate, neamul românesc e în situaţia în care se umileşte pe sine imitând fără dreaptă-socoteală Occidentul, încercând să astupe gaura de fond pe care singur şi-a săpat-o renunţând la Rostul său Ortodox. Dacă e să o spunem mai simplu, neamul românesc trece prin una din cele mai mari umilinţe din istoria sa – imitarea unor popoare străine în defavoarea a 1500 de ani de memorie istorică ce curge (încă!) prin venele sale, imitare ce nu a început în 1990, ci încă de acu 200 de ani!

Mai spune Iorga că „O civilizaţie nu se cântăreşte după întreţinerea străzilor şi numărul felinarelor, ci e un lucru de ordin moral, lucrul de căpetenie fiind starea morală din care vine munca onestă şi ordonată a unei societăţi; bugetul se subordonează unor necesităţi care vin din toată starea economică şi sufletească a ei”. MORALITATEA, care derivă din SISTEMUL SPIRITUAL, este cea care defineşte nivelul de civilizaţie a unui popor. Un popor civilizat, vrea să zică Iorga, este poporul a cărui reprezentanţi muncesc onest în interesul întregii obşti şi nu în interesul individului, deoarece un popor este o entitate unificată prin aceleaşi valori, credinţe, tradiţii, cultură şi nu o adunătură haotică de indivizi autonomi. Una din cele mai mari înşelări este convingerea că acţiunea celui de lângă mine nu mă afectează decât atunci când el atentează direct la libertăţile şi drepturile mele. Absolut fals! La un popor, consecinţele acţiunilor unei generaţii se răsfrâng asupra multor generaţii înainte, ceea ce înseamnă că acţiunea fiecăruia din noi creează un ansamblu de acţiuni care apoi se răsfrâng asupra generaţiilor ce ne urmează, astfel încât dacă acţiunile fiecăruia derivă din interese individuale şi opuse intereselor obştii întregi, vom avea un haos ce pe termen lung duce spre autodistrugere.

În concluzie, voi aduce un citat din Rudolf Rocker – „Vechea idee că omul este creatorul vieţii obşteşti de mult a fost contrazisă. Nu omul a creat societatea, ci societatea a făcut omul”. Obştea se subordonează unor legi naturale, aceste legi naturale vin din felul în care obştea înţelege şi percepe viaţa, iar percepţia vine din SPIRITUALITATE. Poporul român este un neam ortodox, ceea ce înseamnă că la fundamentul nostru stă spiritualitatea ortodoxă, moralitatea ortodoxă, cultura ortodoxă, legile ortodoxe – acestea toate moştenite de la Imperiul Bizantin care a existat 1500 de ani, cel mai longeviv imperiu din istorie. Acest fapt se datorează anume fondului ortodox. Înaintaşii noştri şi luminătorii de conştiinţă cărora astăzi le negăm gândirea ortodoxă, sunt modelele pe care trebuie să le urmăm şi în virtutea adevărului istoric să deschidem cartea prăfuită a memoriei istorice şi să le urmăm exemplul. După cum spune şi citatul lui Sun Tzu, factorii negativi externi şi interni (dar influenţaţi din exterior) cunosc foarte bine istoria noastră şi această cunoştinţă este arma perfectă împotriva noastră. Nu trebuie să permitem nimănui să destrame autoritatea şi adevărul despre „luminătorii de conştiinţă” pe care Dumnezeu ni i-a dat prin Mila şi Dragostea Sa pentru a ne îndrepta. Să cercetăm şi să observăm că marile personalităţi au apărut mereu la răscruci de timpuri, când poporul nostru era în pericole mari. Voi sfârşi cu un citat din Iorga care e chintesenţa întregului articol: „Având conştiinţă de ceea ce suntem, simţindu-ne români mai mult decât coborâtori ai romanilor şi chiar decât cetăţeni ai României, voim, în cea mai strânsă legătură cu tot ceea ce a fost sănătos în trecut, să clădim cu mijloace româneşti civilizaţia românească pentru toţi românii…Cred că a venit timpul să ne emancipăm de sub controlul şi frica Europei.

A venit timpul să facem aici, la noi, politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră naţională numai elementele naţionale, să-l îndepărtăm pe străinul nefolositor, iar cu atât mai mult pe străinul pierzător, pe străinul ucigător şi pervertitor al neamului nostru.

Statul acesta a fost întemeiat de naţia românească, Statul acesta s-a sprijinit pe vitejia şi munca românească; Statul acesta s-a întărit prin cultura românească; Statul acesta a fost apărat de spiritul românesc, prin urmare el nu poate să trăiască decât cu acest caracter.

Dacă, din nenorocire, mulţămită păcatelor noastre, am ajunge să schimbăm caracterul României, atunci România nu ar mai fi România.”

Şi cum zice românul mereu: AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEU!

Legea lustraţiei – testul de sinceritate pentru AIE

Incredibil, dar adevărat. Comuniştii pregătesc un proiect de Lege a lustraţiei, pe care să-l prezinte spre adoptare Parlamentului în sesiunea toamnă-iarnă. Deşi informaţia a fost contrazisă, într-un fel, de deputatul PCRM Grigore Petrencu, totuşi, se pare că, în momentul de faţă, au loc discuţii încinse pe acest subiect între fruntaşii comunişti şi este foarte posibil ca, în toamnă, să avem parte de un nou spectacol extrem de interesant pe eşichierul politic moldovenesc.

Ideea condamnării nu doar a crimelor regimului comunist sovietic, dar şi a părtaşilor acestuia, care, într-un fel sau altul, au slujit regimul sovietic de ocupaţie, acceptând colaborarea cu temutul KGB, are priză la parte importantă a societăţii. De aceea, ideea, lansată, deocamdată, în mediul de socializare online, privind adoptarea Legii lustraţiei, a fost salutată de multă lume, dintre care o bună parte nu simpatizează, nici pe departe, partidul condus de comunistul Voronin. Necesitatea adoptării unei asemenea legi reapare în vizorul publicului într-un moment extrem de propice: alianţa de guvernământ a adoptat Hotărârea privind condamnarea crimelor regimului comunist şi a interzis utilizarea simbolurilor acestuia, decizie care a fost interpretată ca fiind, mai degrabă, o răfuială politică decât o intenţie sinceră de a repara unele erori şi drame ale trecutului. Or, după această decizie, foarte multă lume s-a întrebat, pe bună dreptate, de ce AIE condamnă nişte crime, fără însă să-şi manifeste, câtuşi de puţin, interesul faţă de necesitatea condamnării criminalilor care au comis crimele respective şi, implicit, a complicilor acestora.

Cine este mai lustrabil – opoziţia comunistă sau puterea „democrată”?

Această întrebare, fără răspuns, deocamdată, apare tocmai la ţanc. Mai ales că, de aproape 20 de ani, toate guvernările pe care le-a avut Republica Moldova au respins orice iniţiativă care prevedea excluderea viaţa publică a foştilor colaboratori KGB.

Amintim, cu titlu de paranteză, că, pentru prima dată, Legea lustraţiei a fost promovată, în mod oficial, în Parlamentul Republicii Moldova în cadrul celei de a treia legislaturi, din anii 1998-2001, când la putere au ajuns un şir de forţe politice care, asemenea celor care guvernează astăzi, se declarau democratice şi proeuropene. Legea „privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică” a fost elaborată şi promovată în Legislativ de către fracţiunea parlamentară a PPCD, condusă de Iurie Roşca, atunci când se părea că există un moment prielnic pentru adoptarea unei legi a lustraţiei şi în Republica Moldova. Asta întrucât ADR (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme – aşa se numea atunci coaliţia majoritară) deţinea 60 de mandate din 101, în timp ce 40 de mandate aparţineau comuniştilor, iar un vot – lui Ilie Ilaşcu, care făcea puşcărie la Tiraspol. Din ADR făceau parte atunci partidele conduse de Dumitru Diacov, Mircea Snegur şi Valeriu Matei, plus câteva partide mai mici, ca Partidul Ecologist, Partidul Ţărănesc şi Liga Femeilor.
După dezbaterea proiectului de lege respectiv, în susţinerea lui au votat doar cei 9 deputaţi PPCD.

Atunci, preşedintele Petru Lucinschi, a justificat nedorinţa regimului politic aflat la putere de a face publice lista persoanelor care au fost turnători la securitate prin faptul că, în cazul în care Legea Lustraţiei ar fi fost adoptată, Republica Moldova ar fi riscat să rămână fără intelectualitate. Altfel spus, Lucinschi sugera că, practic, toţi intelectualii din acea vreme, mulţi dintre care se aflau în funcţii publice, au colaborat cu KGB-ul sovietic.

Acum să revenim la întrebarea de mai sus. În 1998, PCRM, care, ca şi astăzi, se afla în opoziţie, s-a pronunţat împotriva Legii lustraţiei. Iar motivul e lesne de înţeles. Adoptarea unei asemenea legi ar fi însemnat pentru comunişti eliminarea lor de pe scena politică. Iar acest lucru s-ar fi produs exact în momentul în care formaţiunea lui Vladimir Voronin, repusă în drepturi cu doar câţiva ani în urmă, în 1994, de acelaşi Petru Lucinschi, înregistra un trend ascendent, cucerind încrederea unei părţi tot mai largi a populaţiei, pe fondul dezastrului social-economic care măcina ţara, aflată sub cârmuirea „democraţilor”. Or, adoptarea unei Legi a lustraţiei însemna pentru PCRM, pe de o parte, pierderea, în mod automat, a dreptului de utilizare a simbolurilor comuniste, în special sigla cu secera şi ciocanul, care avea atunci o priză foarte mare la electorat, Voronin nefiind încă suficient de cunoscut la acea vreme. Pe de altă parte, partidul era constituit de importanţi ştabi ai fostului regim comunist sovietic, dintre care, fără îndoială, o bună parte ar fi nimerit sub incidenţa legii respective, adică ar fi fost lustrabili, dacă e să folosim acest termen.

În 2012 însă, la o privire mai atentă asupra componenţei actualului PCRM, vom observa că, deşi acest partid este condus tot de Vladimir Voronin, arată cu totul altfel decât acum 14 ani. Astăzi, cel puţin în fracţiunea parlamentară a comuniştilor, aproape că nu mai există, cu excepţia câtorva, vechi lideri comunişti, care să fi avut conexiuni directe cu fostul regim sovietic. Fracţiunea PCRM de astăzi (sau, mai bine-zis, ce a mai rămas din ea) este constituită preponderent din persoane tinere sau relativ tinere, care, în perioada sovietică, fie erau copii, fie erau prea tineri ca să poată fi bănuiţi de relaţii speciale cu regimul. Prin urmare, pentru PCRM nu mai pare atât de catastrofală o eventuală adoptare a Legii lustraţiei. Iar discuţiile din interiorul PCRM se bazează, probabil, pe nişte calcule pe care le fac liderii comunişti, din care să rezulte cât au de pierdut şi, respectiv, de câştigat, în cazul adoptării unei asemenea lege. Or, la prima vedere, observăm că PCRM nu prea mai are ce să piardă, mai ales că secera şi ciocanul au fost deja interzise, iar cei „bătrâni” au ajuns de mult la vârsta pensionării şi ar putea uşor să renunţe la funcţii publice, în cazul în care partidul ar ajunge la guvernare, limitându-se doar la protecţia acestuia.

Alta este situaţia în tabăra „democrată”, cea care, la modul teoretic, ar avea posibilitatea să adopte şi să implementeze o Lege a lustraţiei, chiar şi fără participarea comuniştilor. Întrebarea este însă cât de diferită este actuala putere „democratică” faţă de cea de acum 14 ani? Da, există persoane tinere şi în fracţiunile care constituie alianţa de guvernământ, dar există şi foarte mulţi dintre cei care pot fi lesne bănuiţi că ar fi cu „pufuşor pe botişor”. Mai ales că, chiar şi în lipsa unei legi a lustraţiei, între timp, s-au „scurs” destule detalii picante despre unii demnitari de la guvernare, care se erijează astăzi în postura de „anticomunişti”, şi care, în mod sigur, ar avea ce să piardă dacă se adoptă această lege. În acelaşi timp, de ce n-ar fi valabil şi astăzi ceea ce spunea Petru Lucinschi cu 14 ani în urmă? Or, „intelectualii” au rămas cam aceeaşi şi, în plus, nu-i mai vedem de mult alături de comunişti. Toţi sunt „proeuropeni”, „democraţi”, „proromâni” şi, desigur, „anticomunişti”. Şi în cazul în care toţi aceştia, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Lucinschi, se vor dovedi a fi foşti colaboratori ai KGB, ar reieşi că PCRM este unul dintre cele mai „curate” partide autohtone.

După ce a interzis secera şi ciocanul, Ghimpu a fost prins între ciocan şi… nicovală

Cel mai vulnerabil în faţa intenţiei comuniştilor de a pune în dezbatere legea lustraţiei este, fără îndoială, PL-ul lui Mihai Ghimpu. Şi, în mod sigur, „băieţii deştepţi” care i-au sfătuit pe comunişti să adopte asemenea poziţie ţintesc anume în liberali, pentru că cine dacă nu Ghimpu se manifestă cel mai zelos în lupta cu fantomele trecutului? Şi dacă mâine se adevereşte că Diacov, Lupu, Lazăr şi alţii din PD sau PLDM au fost turnători la KGB nu cred că multă lume s-ar arăta mirată. Mai ales că despre Diacov, de exemplu, multe s-au scris şi s-au spus şi mai multe, de aceea, e puţin probabil ca imaginea acestuia să aibă de suferit după o asemenea confirmare. Mai ales că şi cei care reprezintă electoratul respectiv manifestă o atitudine oarecum tolerantă faţă de regimul totalitar sovietic, iar mulţi dintre ei privesc şi acum cu nostalgie în trecut.

În cazul PL-ului însă, situaţia este cu totul diferită. Căci, dacă instituţia care ar urma să-i deconspire pe foştii agenţi ai Securităţii ar spune că şi Ghimpu, şi Hadârcă, şi Popa, şi Fusu, şi Saharneanu etc. au colaborat cu KGB-ul, situaţia ar deveni catastrofală pentru acest partid. Iar din imaginea de partid proromânesc, democratic, anticomunist şi antirus, pe care încearcă să şi-o imprime liderii liberalilor, s-ar alege praful şi pulberea. Or, Ghimpu şi cei din anturajul său înţeleg foarte bine acest lucru. Nu în zadar, până acum, nu i-am auzit niciodată pe Mihai Ghimpu, Ion Hadârcă sau pe alţi fruntaşi liberali să ceară public şi în mod hotărât o lege a lustraţiei. Dimpotrivă, de fiecare dată când se punea în discuţie acest subiect, Ghimpu îşi afişa automat „neîncrederea” faţă de posibilităţile de deconspirare a foştilor KGB-işti.

Vi-l mai amintiţi pe Mihai Ghimpu, care, acum doi ani, când ocupa primele două funcţii în stat, declara că el ar susţine, chipurile, adoptarea legii lustraţiei, doar că aceasta nu ar avea nici un efect? „Eu consider că trebuie să fie legea lustraţiei. Dar îmi pare că, încă atunci când eram în primul parlament, 1990 sau 1989, deja se zvonea că dosarele nu mai sunt la Chişinău, că sunt duse. Moscova a făcut tot posibilul să-şi păstreze clienţii săi, să nu-i depistăm noi ca să funcţioneze mai departe, să activeze pentru KGB”, spunea atunci preşedintele PL. Or, aceeaşi frază a repetat-o şi acum, când jurnaliştii i-au cerut să comenteze iniţiativa comuniştilor. Nu vi se pare cam deocheată abordarea „anticomunistului” şi „antirusului” Ghimpu?

Aş mai remarca aici şi vizita efectuată cu mult fast de către Ghimpu, din postura de şef interimar al statului, la arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate, unde a „deconspirat” liste întregi de agenţi anonimi ai Securităţii sovietice, care au activat în RSS Moldovenească până în… 1950. Presa, care îi cânta în strună viteazului liberal, a neglijat acest detaliu, prezentându-l pe Ghimpu drept mare erou şi luptător pentru dreptate. Cu toate acestea, personal am aşteptat ca preşedintele interimar să ni-i deconspire pe turnătorii de după 1950, care încă mai huzuresc şi astăzi prin instituţiile statului, nu pe cei pe care doar Dumnezeu poate să-i mai judece. Oare nu vi se pare că „anticomunistul” Ghimpu o cam face pe mortul în popuşoi?

Distrugerea PCRM – scopul adevărat al hotărârii privind condamnarea comunismului

Orice om cu capul rece, fie şi cu inimă fierbinte, înţelege foarte bine esenţa gestului făcut de deputaţii din majoritatea parlamentară, săptămâna trecută, privind condamnarea crimelor regimului comunist sovietic şi interzicerea utilizării „în scopuri politice” a secerii şi ciocanului. Este mai mult decât evident că ceea ce au făcut guvernanţii are la bază o problemă a lor personală şi foarte actuală, PCRM-ul lui Voronin, pe care vor să-l distrugă cu tot dinadinsul. Iar motivul, de asemenea, nu are nici o legătură cu crimele comuniştilor sovietici, acestea fiind folosite doar pentru a-i pune beţe în roate lui Voronin. Mulţi vor spune că nu e nimic grav dacă se încearcă interzicerea PCRM, chiar şi prin intermediul unor şiretlicuri de care am vorbit mai sus. Nu mă apuc să-i contrazic sau să le dau dreptate aici şi acum, pentru că acesta este cu totul alt subiect, care trebuie abordat pornind de la cu totul alte realităţi.

Ceea ce este cert însă e că PCRM pregăteşte o contralovitură pe măsură. Acceptarea sau respingerea Legii lustraţiei va arăta faţa adevărată a „proeuropenilor” şi „anticomuniştilor” de astăzi. Pentru că fără o Lege a lustraţiei, toate discursurile AIE, şi, în special, ale reprezentanţilor PL, despre odiosul regim sovietic nu rezolvă nimic şi nici nu-i fac nimănui dreptate.

Noi deja cunoaştem destul de multe despre crimele care s-au comis în trecut, a venit vremea să ne cunoaştem şi călăii. Şi doar aşa istoria va putea să le aşeze pe toate la locul lor.

„Bună-i berea, da’ nu-i ca vinul…”

Moldovenii beau mai multă bere decât vin. Cu mult mai multă. Aşa arată statisticile din domeniu. Şi asta în pofida faptului că noi, moldovenii, suntem cunoscuţi în lumea întreagă (aşa să fie oare?) ca mari producători de vinuri. Pe de altă parte, nu ştiu ce ONG sau institut din Occident a constatat, cu ceva timp în urmă, că, cică, noi, moldovenii, suntem cei mai beţivi din lume, pentru că înregistrăm anual cel mai mare consum de alcool pe cap de locuitor. Că o fi aşa, că nu, contează mai puţin, cert este că, într-adevăr, moldovenii, după cum spune o vorbă din popor, nu duc la ureche.

Deci, să recapitulăm: moldovenii produc foarte mult vin, dar consumă foarte multă bere, pe care nu o produc, ci o importă. Tot moldovenii (în special, cei de prin nordul republicii) produc multă ţuică, dar beau multă votcă, pe care, de asemenea, o importă, în cea mai mare parte. Mai producem şi coniac, pe care, din cauza preţului mult prea mare în raport cu veniturile moldovenilor, îl bem, în special, la nunţi şi cumătrii. Şi, sărind peste aceste detalii, în linii generale, moldovenii consumă foarte mult alcool, mult peste cât ar fi normal.

Este grav, chiar sinistru, recunosc aceiaşi moldoveni, când se referă la situaţia de care am vorbit mai sus. Ce e de făcut? Dacă am interzice băuturile spirtoase, cum s-a mai întâmplat în perioada sovietică, problema nu s-ar rezolva. Dimpotrivă, riscăm să o amplificăm, pentru că fructul interzis e mai ademenitor decât cel ce îţi este oferit pe tavă. O recunoaşte chiar ministrul Agriculturii, Vasile Bumacov. Moldovenii beau mult pentru că nu au cu ce se ocupa, sunt de părere unii, care consideră că consumul excesiv de alcool reprezintă o cauză a sărăciei şi a lipsei locurilor de muncă. Alţii se întreabă nedumeriţi de ce moldovenii refuză să bea ceea ce produc ei înşişi, adică vin şi ţuică, preferând să cumpere din străinătate băuturi alcoolice care nici bune nu sunt, nici bine nu le fac.

La începutul acestei săptămâni, ministrul Agriculturii, Vasile Bumacov, ne-a adus o veste care ne-a făcut şi mai pesimişti: berea de import, pe care moldovenii nu se mai satură să o savureze, nu este bere, de fapt. Cel puţin, în mare parte. Este surogat, cum s-a exprimat ministrul, adică o băutură care simulează gustul de bere, fabricată din tot soiul de concentrate şi chimicale extrem de (atenţie!) nocive pentru sănătatea celor ce o consumă. Şi, dacă un ministru spune asta, e greu să nu-l credem.

„E o tradiţie şmecheră de a introduce fel de fel de băuturi care nu pot fi catalogate ca bere, pentru că nu conţin hamei, nu conţin malţul necesar. Şi atunci se spune că este o bere specială sau o băutură pe bază de bere, un amestec de cine ştie ce acolo. Şi iată acum, când se importă aşa-numitele „beri speciale” sau băuturi pe bază de bere, nu au existat şi nu există în legislaţie astfel de noţiuni, la procesul de certificare, de vămuire, de control este, practic, imposibil să se stopeze importul de aceste produse, foarte nocive, printre altele”, a spus ministrul cât se poate de clar într-un interviu pentru Europa Liberă.

Aţi înţeles bine. Ceea ce bem noi în cantităţi industriale nu este bere, deşi, la vamă, atunci când se face vămuirea acestui produs, este trecută în acte ca fiind bere. De ce? Pentru că în legislaţie nu se spune nimic despre aşa-zisa „bere specială”, care, de fapt, nu este bere. Prin urmare, nici specială nu poate fi. Şi acest lucru ni-l spune senin însuşi ministrul Agriculturii. Şi, fiţi atenţi: nimeni nu poate rezolva această lacună cu excepţia… consumatorului. Asta ne-o spune acelaşi Bumacov: „Dar nu este ministrul cel care poate rezolva aceste probleme. Cel mai important în rezolvarea acestei probleme este consumatorul, care trebuie să fie conştient: ce face? cum face? Şi dacă nu va susţine producătorul autohton, atunci nu va avea niciodată producţie de calitate autohtonă şi cu preţ bun”. Adică, dacă nu vă place vinul însă preferaţi berea, vă invităm să beţi surogat de import, crezând că beţi bere, iar noi, Ministerul, Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia, n-avem ce vă face. Că doar n-om interveni în legislaţie, că ne papă mafia.

Şi ca să ne imaginăm mai clar acest tablou sinistru, ministrul Bumacov ne dă chiar şi detalii: „Mie îmi pare foarte rău că nu am adus mostre de băuturi care se importă. Dar cu altă ocazie vă asigur că le voi prezenta. Numai la înfăţişare, când priveşti aceste mostre de băutură pe bază de bere te ia spaima ce se consumă. Dar noi am încercat mai de mult timp cumva să reglementăm acest lucru şi, pur şi simplu, acum a răbufnit, pentru că nu este posibil nimic de făcut. Noi vom promova reforma în domeniul vini-viticol, proiectul modificării legilor este în Parlament şi sper ca noi să promovăm această ramură mai serios, ca să minimalizăm consumul de acele băuturi nocive”.

Parcă e clar, dar tot nu e clar. Adică ei, guvernanţii, au încercat să reglementeze acest lucru (în legislaţie, probabil), dar nu au putut să facă nimic? Adică nu le pot interzice marilor importatori „de surogat”, care, în mod sigur, tot de prin birourile Parlamentului şi Guvernului trag sforile, să aducă în ţară această „băutură nocivă” şi nici să le interzică să o numească „bere proaspătă”. Nu se poate şi gata. Maximum ce poate face Guvernul şi, în particular, Ministerul Agriculturii, este să încerce să promoveze mai eficient vinurile autohtone. De parcă moldovenii n-ar avea habar că în Republica Moldova, pe lângă berea de import, se poate bea şi vin.
Păi bine, domnule ministru, dacă ceea ce se aduce în ţară nu este bere adevărată şi conţine produse nocive, de ce nu interziceţi importul acestor produse? Aşa cum au făcut, în câteva rânduri, ruşii cu vinurile noastre, atunci când „au constatat” că acestea conţin „substanţe nocive”? Cine trebuie să-i protejeze pe cetăţeni, inclusiv pe producătorii autohtoni, dacă nu voi, cei care aveţi şi pâinea, şi cuţitul? De unde să ştie consumatorul care e bere adevărată şi care e surogat, dacă voi permiteţi ca şi una, şi alta să se numească bere? Şi cum poate consumatorul să-i penalizeze pe cei care mint în spoturile publicitare atunci când îşi promovează aceste produse nocive? E cam subţire argumentaţia, domnule ministru.

Ar mai fi de adăugat, în atenţia domnului ministru Bumacov, că noi de vin am auzit, chiar ştim foarte multe despre el, doar că este cam scumpuşor pentru o ţară care altceva decât vin nu ştie nimic să producă. Şi ce legătură are promovarea sectorului viti-vinicol cu protecţia consumatorilor în faţa acestei invazii a produselor de import necalitative şi chiar nocive? Acum câţiva ani, Uniunea Europeană a interzis importul de jucării din China pentru că acestea conţineau nu ştiu ce substanţe chimice care puneau în pericol sănătatea copiilor. Dacă în Rusia se poate, în UE se poate, la noi de ce nu este posibil? Pentru ce mai avem Guvern, Parlament, preşedinte de ţară (!) şi tot felul de agenţii pentru protecţia consumatorului?

Vasile Bumacov a mai spus că Guvernul îi va încuraja şi chiar îi va susţine la modul direct pe producătorii/comercianţii de bere (îi are în vedere pe cei cu bun-simţ, probabil) care vor dori să cultive hamei şi orz, astfel încât aceştia să poată produce bere adevărată şi să nu mai vândă surogat. În acest sens, Ministerul Agriculturii ar fi chiar dispus să le acorde acestora terenuri din proprietatea statului pentru creşterea culturilor respective. Foarte bine, zicem noi, este o iniţiativă salutabilă, dar, iarăşi, ceva nu e clar: cum rămâne cu surogatul, domnule ministru? Că doar nu credeţi că cei care fac bani cu sacul din „berea” fabricată în laboratoare de chimie vor abandona acest business de milioane şi se vor apuca să are pământul pe care li-l va da în arendă Guvernul. Poate vor exista unul-doi care vor accepta această „ofertă generoasă”, însă, cu certitudine, majoritatea absolută a importatorilor de bere îşi vor continua afacerea fără nici o remuşcare, aşa cum o fac şi acum.

În afară de aceasta, unii specialişti sunt sceptici că faţă de faptul că hameiul poate fi cultivat cu succes în Republica Moldova, ţinând cont de condiţiile climaterice nu tocmai favorabile pentru această cultură agricolă, care nu creşte în condiţii de secetă. Adică ar putea fi cultivat, însă cu condiţia că s-ar face nişte investiţii considerabile în sisteme de irigare şi utilaj specific. În aceste condiţii, este greu să ne imaginăm că cei care fac bani fără probleme, comercializând bere de proastă calitate şi chiar periculoasă pentru sănătate, vor fi dispuşi să facă asemenea investiţii. Dar mai ştii? Poate ministrul Bumacov dispune de altfel de date.

Or, argumente din care să rezulte că, de acum încolo, iubitorii de bere vor fi mai protejaţi, nu prea au fost prezentate, iar ceea ce a spus Bumacov se referă la un viitor extrem de abstract şi indefinibil.

Oricum, un lucru a fost totuşi destul de clar: dragi compatrioţi cărora vă place băutura, nu mai beţi bere, ci turnaţi-vă mai bine un pahar de vin. Şi dacă tot nu v-a trecut pofta de bere, mai turnaţi-vă un pahar de vin. Şi ţineţi-o tot aşa până când va creşte orzul şi hameiul.

Să fiţi sănătoşi!

Nicolae FEDERIUC

Ne apărăm credinţa sau plecăm la lucru în UE?

Zilele trecute l-am auzit pe ministrul Justiţiei, Oleg Efrim, spunând că a obosit deja să comenteze acuzaţiile feţelor bisericeşti cu privire proiectul de lege antidiscriminare, numit, mai nou, „legea pentru egalitatea de şanse”. Şi alţi reprezentanţi ai clasei guvernante, dar şi lideri de opinie, dau semne de nervozitate atunci când vine vorba de drepturile homosexualilor în ţara noastră, încercând astfel să transmită opiniei publice mesajul că discuţiile asupra acestei probleme au atins deja limitele absurdului şi că ar fi cazul să ne concentrăm asupra altor probleme, „mult mai importante”. Aşa este, începe să-şi spună tot mai multă lume, ajunge să le acordăm atâta atenţie acestor deviaţi de la normalitate, treaba lor cu orientarea lor, oare nu avem noi alte probleme despre care să discutăm?

Altfel spus, oamenii au fost aduşi în situaţia în care să fie dispuşi să cedeze, numai să fie lăsaţi în pace. Şi, cel mai probabil, vor ceda. Iar cei care vor continua să se împotrivească vor fi puşi în situaţia să se confrunte chiar cu cei care, deşi împărtăşesc aceleaşi idei şi valori ca şi ei, au obosit, asemenea ministrului Efrim.

Dezbină şi stăpâneşte

Această tactică nu este una nouă şi a fost aplicată pe larg în Republica Moldova, de la obţinerea independenţei încoace. Atunci când există un ideal, un crez, împărtăşit de o parte importantă a societăţii, singura posibilitate de a lupta împotriva acestuia este să-l ridiculizezi, să scoţi în evidenţă probleme aparent mai importante, să prelungeşti la infinit discuţiile despre problema în cauză, până când vei simţi că societatea începe să se plictisească, să dea semne de nervozitate. Ulterior, promotorii/apărătorii acestor valori imateriale devin tot mai slabi şi neputincioşi, ajungând să fie contestaţi chiar de cei care, cu ceva timp în urmă, luptau cot la cot cu ei pentru apărarea acestor valori.

În 2001, comuniştii au câştigat detaşat alegerile utilizând un mesaj electoral extrem de simplu, dar care le-a asigurat o victorie categorică: „Nu ne trebuie limbă, ne trebuie pe limbă”. Acest mesaj s-a înfipt adânc în inima populaţiei disperate şi nedreptăţite, încât cei care s-au ambiţionat să lupte în continuare pentru apărarea adevărului istoric, a demnităţii şi valorilor naţionale, au fost puşi în situaţia penibilă de a se confrunta cu o mulţime furioasă şi flămândă, în care se regăseau chiar fraţii şi părinţii lor. Până la urmă, constrânşi de împrejurări, mulţi dintre ei au abandonat această luptă, iar în locul lor au fost plasate nişte elemente marginale şi dubioase pentru a compromite iremediabil toate aceste principii şi valori.

Republica Moldova este o ţară populată în cea mai mare parte de oameni săraci. Iar omul sărac şi flămând reprezintă o pradă uşoară. O persoană care nu are cu ce să-şi asigure hrana de zi cu zi va renunţa mult mai uşor la valorile morale în favoarea celor materiale.

Libera circulaţie, în schimbul sufletelor moldovenilor

Cazul cu proiectul de lege antidiscriminare, redenumit în bătaie de joc, „pentru egalitatea de şanse”, trece aproximativ prin aceleaşi etape de care am vorbit mai sus. Şi, după cum spuneam, acest lucru nu este deloc întâmplător, iar scopul final este subţierea la maximum a rândurilor celor care sunt dispuşi să lupte până la capăt pentru apărarea credinţei creştine, a valorilor tradiţionale şi a Familiei.

Aşa-zişi apărători ai drepturilor omului (iubitori de homosexuali şi lesbiene), plătiţi din gros de cercuri oculte din Occident, au inundat spaţiul public şi, zi de zi, nu fac altceva decât să atace Biserica şi pe cei care încă mai preţuiesc tradiţia milenară a acestui popor. Iar ceea ce propun ei, în schimbul „sufletelor” moldovenilor, sunt nişte presupuse valori materiale care, chipurile, le vor face viaţa mai uşoară.

Astăzi, argumentul forte al celor care promovează drepturile homosexualilor şi lesbienelor este că, dacă vor accepta legea care le oferă drepturi suplimentare sodomiţilor, moldovenii vor avea şansa să circule fără vize prin Europa. Totodată, aceştia ne ameninţă că, dacă vom alege însă să ne păstrăm tradiţia şi valorile creştine, vom fi condamnaţi la izolare şi sărăcie. Ce vor alege moldovenii? Rămâne de văzut.

Războiul împotriva familiei tradiţionale deja a început

Autorii şi promotorii proiectului de lege „pentru egalitate de şanse” susţin că legea, dacă va fi adoptată, nu le va permite homosexualilor, lesbienelor şi transsexualilor să întemeieze familii şi să adopte copii, aşa cum sugerează oponenţii acesteia. Ci va reprezenta doar o garanţie pentru cei care sunt altfel decât majoritatea, inclusiv de orientare sexuală netradiţională, astfel încât aceştia să nu fie discriminaţi în şcoli, la serviciu, spitale etc.

Pe de altă parte, există o sumedenie de indicii care arată clar că adoptarea unei legi antidiscriminare, elaborată, de altfel, special pentru cei de orientare sexuală netradiţională, va reprezenta doar o primă victorie împotriva tradiţiei şi religiei creştine. Iar următorul pas va fi anume amendarea punctului din Constituţie care prevede că, în Republica Moldova, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, iar, ulterior, va fi adoptată o lege care le va permite „familiilor” de homosexuali să adopte copii.

Şi dacă moldovenii vor ceda acum, de ce am crede că vor rezista pasului următor? Mai ales că avem atâtea exemple ale ţărilor din Occident, cum ar fi, de pildă, Marea Britanie, care, după ce au încetat „să-i discrimineze” pe pederaşti, au ajuns în situaţia în care copiilor de la grădiniţe li se interzice să folosească până şi termenii de „mamă” şi „tată”.

Pe data de 15 mai, în Republica Moldova a fost marcată Ziua Internaţională a Familiei. Cu această ocazie, ministrul Protecţiei Sociale şi Familiei, Valentina Buliga, a adresat un mesaj de felicitare în care a menţionat că familia se bazează doar pe uniunea dintre bărbat şi femeie, iar orientarea sexuală ţine de alegerea personală a fiecărui individ.

Mesajul ministrului a stârnit o reacţie agresivă din partea organizaţiei care apără interesele homosexualilor şi lesbienelor. Aceştia au acuzat-o pe Valentina Buliga că, prin mesajul său, a discriminat „familiile” constituite din persoane de acelaşi sex, cerând ca şi „familiile” lor să fie recunoscute ca normale. „Vă rugăm să nu aruncaţi familiile noastre la gunoi. Avem aceeaşi dragoste în ele şi ne doare acest dispreţ”, a fost mesajul organizaţiei Gender Doc-M către ministrul Valentina Buliga. „Noi considerăm că familiile în Republica Moldova sunt diferite şi nu neapărat sunt constituite de o femeie şi un bărbat. Noi putem să-i organizăm o întâlnire cu familiile constituite din doi bărbaţi sau două femei care îşi educă copiii”, a precizat revoltat Artiom Zavadovschi, un homosexual declarat, activist al organizaţiei Gender Doc-M.

De ce fel de argumente mai avem nevoie ca să înţelegem ce îşi propun sodomiţii să realizeze după ce le va fi adoptată mult-râvnita lege „pentru egalitatea de şanse”?

Pseudostataliştii vs pseudounioniştii

Sau cum profanează „stataliştii” simbolurile statului şi cum compromit „unioniştii” ideea unirii

Republica Moldova se află într-o stare de tensiune maximă. Această tensiune este întreţinută de un grup de impostori politici împărţiţi în două tabere al căror obiectiv pare să fie divizarea societăţii şi declanşarea unor confruntări deschise care, în final, să ducă la dezmembrarea statului Republica Moldova. Nu ştiu cine ar fi interesat de o asemenea evoluţie a lucrurilor, însă, în mod cert, autorii din umbră ai acestor scenarii funeste nu acţionează nicidecum în interesul şi spre binele majorităţii populaţiei din această ţară.

Este vorba de cei care se autointitulează „statalişti”, pe de o parte, şi „unionişti”, de cealaltă parte. „Stataliştii” luptă, cică, pentru păstrarea aşa-zisei „identităţi moldoveneşti”, inventată de autorităţile sovietice pentru a justifica raptul teritorial din 1940 şi anexarea forţată a unei părţi a României la imperiul sovietic, iar cei care se prezintă public drept „unionişti” se pronunţă pentru abandonarea proiectului de unificare, consolidare şi dezvoltare a statului Republica Moldova şi cer unirea imediată a unei părţi a acestuia cu România.

Şi unii, şi alţii acţionează ca nişte grupări extremiste şi marginale, înjură şi se manifestă indecent, sunt agresivi şi intoleranţi, şi, cel mai important, nu prezintă nişte proiecte/strategii viabile care să confirme justeţea propriilor acţiuni.

„Patrioţii moldoveni” de astăzi au luptat împotriva independenţei Republicii Moldova

Republica Moldova şi-a declarat independenţa în 1992, fiind recunoscută de întreaga lume. Faptul în sine a fost consfinţit în „actul de naştere” al noului stat – Declaraţia de Independenţă. Acest document constitutiv trasează principiile de bază ale statului, cum ar fi numele ţării, teritoriul, denumirea limbii şi a scrisului şi principalele simboluri statale – Drapelul şi Stema de stat. Un lucru extrem de important de reţinut îl constituie faptul că acest document nu poate fi modificat în nici un fel şi îşi pierde valabilitatea doar în cazul în care statul respectiv dispare de pe harta lumii. Prin urmare, cel care nu vrea să recunoască sau să accepte principiile de bază trasate în „actul de naştere” al ţării este, în mod automat, împotriva acestui stat.

Lucrurile însă nu ar fi atât de grave, dacă respectivii inşi, care îşi zic „statalişti”, ar contesta anumite prevederi din respectivul document, apelând la dovezi de ordin ştiinţific şi organizând polemici civilizate în care să fie implicaţi experţi şi oameni de ştiinţă. Însă atunci când astfel de dezbateri depăşesc cadrul ştiinţific, când sunt create, în mod intenţionat, situaţii de conflict, când aceste principii şi noţiuni sunt transformate în mesaje electoral-politice, fiind implicate diverse categorii sociale neavizate în domeniu, care, ulterior, duc la confruntări de masă, cei care organizează asemenea mişcări sunt pasibili de a fi acuzaţi că acţionează împotriva statului şi a principiilor sale de bază.

Mai mult decât atât, dacă facem o scurtă trecere în revistă a celor care astăzi se erijează în mari apărători ai statalităţii, vom constata că o parte dintre ei au luptat, în perioada de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, împotriva independenţei şi statalităţii Republicii Moldova, pronunţându-se pentru menţinerea acestui teritoriu sub administraţie rusească.

Însă lucrul cel mai grav care se produce la ora actuală este că aceşti impostori care se prezintă în faţa opiniei publice ca fiind statalişti profanează principalul simbol al statalităţii, Drapelul naţional, pe care l-au înlocuit, încălcând Legea şi bunul-simţ, cu o bucată de pânză roş-albastră inventată peste noapte.

Or, prin aceste jocuri de-a statalitatea, care, în accepţia respectivilor şmenari, este direct proporţională cu antiromânismul obsesiv, Republica Moldova riscă să alunece pe un făgaş extrem de periculos şi să se trezească cu noi mişcări separatiste, apărute în urma unor conflicte de masă. Ceea ce ne face să credem că autorii din umbră ai acestor proiecte antinaţionale şi antistatale nu urmăresc altceva decât să distrugă acest stat ca, ulterior, să profite personal de pe urma situaţiei respective. Aşa cum a făcut Smirnov în 1992. Şi pe ei prea puţin îi interesează că acest lucru ar putea să însemne din nou vărsare de sânge nevinovat.

Din cauza unor „unionişti” de paradă are de suferit relaţia firească cu România

De cealaltă parte, o altă grupare, insignifiantă din punct de vedere politic, autointitulată „naţională” şi „liberală”, şi-a însuşit mai nou mesajul unionist, transformând un ideal naţional într-o cacealma politico-electorală, într-o albie de porci. Reprezentată de nişte specimene politice cu trecut îndoielnic, această mişcare dubioasă atentează, în mod pervers, asupra conceptului în sine, compromiţând vulgar o idee împărtăşită de o parte importantă a populaţiei Republicii Moldova. Secondaţi de un grup de organizaţii la fel de dubioase, indivizii respectivi acţionează, voluntar sau involuntar, în direcţia marginalizării acestei idei, a aruncării acesteia în derizoriu, astfel încât cei care o agreează sau chiar o promovează în mod deschis să se simtă vulnerabili şi neacceptaţi de majoritatea cetăţenilor.

Un om politic responsabil, oricât de unionist ar fi, nu poate să afirme ca un papagal că Republica Moldova trebuie să se unească imediat cu România, fără să prezinte cel puţin o strategie, un plan de acţiuni, nişte paşi concreţi care trebuie întreprinşi, astfel încât acest obiectiv să poată fi realizat. Pentru că, în lipsa unor argumente solide şi a unor soluţii acceptabile pentru o majoritate ghidată, mai mult sau mai puţin, de interese care o vizează în mod direct, pragmatic, acest ideal riscă să devină unul lipsit de importanţă, sau, mai mult, să fie respins, în mod categoric, de cei care au puterea şi dreptul să decidă.

Anume din cauza acestor acţiuni iresponsabile, a discursurilor demagogice fără finalitate practică are de suferit o relaţie firească de bună-vecinătate cu România, care ar putea aduce beneficii reciproce uriaşe cetăţenilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Cei care aţâţă vrajba între fraţi merită oprobriul public

Cei care cheamă lumea la confruntare, aţâţă vrajba între fraţi, care îi etichetează drept duşmani pe cei cu opinii diferite, care nu ţin cont de problemele reale cu care se confruntă populaţia şi care, prin acţiunile lor, aduc prejudicii statului şi cetăţenilor, trebuie excluşi din spaţiul public. Prin boicot generalizat.

Istoria zbuciumată pe care am trăit-o a făcut ca aici să locuiască oameni care, uneori, împărtăşesc viziuni diferite asupra aceloraşi lucruri. Unii văd adevărul într-un fel, alţii – altfel. Aceste diferenţe de mentalitate sunt o consecinţă a condiţiilor, vitrege în cea mai mare parte, în care au crescut şi s-au educat diverse generaţii. De aceea, subiectele respective necesită o abordare serioasă şi constructivă, astfel încât aceste mici diferenţe de abordare asupra uneia şi aceleiaşi realităţi să nu escaladeze în conflicte. Pentru că, în realitate, aceşti oameni nu se duşmănesc între ei. Dimpotrivă, trăiesc în armonie, indiferent dacă se consideră români sau moldoveni, ruşi, ucraineni sau de altă naţionalitate. Iar cei care încearcă să transforme aceste diferenţe în motive de confruntare sunt, de fapt, nişte elemente marginale, total nereprezentative.

Republica Moldova, cu toate problemele sale, este un stat de drept, locuit de cetăţeni care sunt liberi să-şi decidă singuri soarta. Nimeni nu este în drept să le impună o idee sau alta, ignorând părerea şi voinţa poporului, căruia îi aparţine suveranitatea într-un stat democratic şi de drept. Iar rolul politicienilor este să le asigure oamenilor care îi aleg o viaţă normală, aşa cum le promit în campaniile electorale, să asigure unitate şi pace între cetăţeni.

Nu ne putem permite să ne împărţim la infinit între „noi” şi „ei”, între „ai noştri” şi „ai lor”. Toţi oamenii care trăiesc în această ţară sunt „ai noştri”. Acesta trebuie să fie punctul de pornire. Fără un asemenea echilibru, nu vom avea un viitor.

Nicolae FEDERIUC

Nu-l discriminăm pe John Onoje, doar îl compătimim

După un şir întreg de ieşiri excentrice şi zgomotoase în centrul capitalei, cetăţeanul de culoare John Onoje a găsit altă modalitate de a se face observat. De această dată, acesta şi-a adus o pernă şi o plapumă şi s-a instalat „cu traiul” în faţa Guvernului de la care cere (atenţie!) o locuinţă pe moca, adică „naşaru”, cum s-ar exprima moldovenii. De râs şi de plâns.

Moldovenii (mă refer la cei care locuiesc în Republica Moldova) sunt, de aproape un secol, izolaţi de restul lumii. Cred că n-am să greşesc, dacă am să afirm că peste 30 la sută dintre cetăţenii noştri n-au păşit niciodată în afara graniţelor acestei ţări. Poate doar o dată în viaţă, la mare, la Sergheevka, sau când au făcut aramata la sovietici, în Berlin, Budapesta ori în altă parte. De aceea, mulţi concetăţeni de-ai noştri nu prea sunt familiarizaţi cu anumite lucruri care, pentru majoritatea ţărilor mai dezvoltate decât a noastră, nu mai reprezintă nimic neobişnuit. Şi mă refer, inclusiv, la reacţia moldoveanului de rând atunci când vede „un negru pe stradă”. Este ceva exotic pentru el, de aceea, îşi va întoarce din curiozitate privirea şi neapărat îi va şopti ceva însoţitorului său.

John Onoje locuieşte în Chişinău de mai bine de 13 ani. Şi, cel puţin, eu n-am auzit ca acesta să fi fost, în toată această perioadă, maltratat, discriminat, marginalizat pentru faptul că are culoarea pielii diferită de cea a majorităţii absolute a populaţiei. Dimpotrivă, am auzit mai mulţi oameni spunând că au procurat de la el ziare (o lungă perioadă de timp, înainte de a se „implica în politică”, John Onoje îşi câştiga o bucată de pâine vânzând ziare la piaţă), anume pentru faptul că are pielea închisă la culoare. Pentru că le era, într-un fel, milă de el, pentru a-l încuraja sau în semn de apreciere pentru faptul că munceşte şi nu stă cu mâna întinsă la vreun colţ de stradă.

Însă, după cum spune o vorbă din popor, „dacă-l laşi în casă pe Ivan, el se suie pe divan”. Parafrazând această zicală, putem spune că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui John (în rusă s-ar traduce tot Ivan), care, după ce a obţinut cetăţenia Republicii Moldova, şi-a asumat rolul de cetăţean activ mai dihai decât moldovenii nativi. Nu am nimic împotriva celor care îşi manifestă nemulţumirea în public, inclusiv organizând proteste în stradă. Este şi acesta un drept cetăţenesc, consfinţit în Constituţie, pe care suntem obligaţi să-l respectăm.

Însă mai există şi alte norme care, deşi nu sunt formulate exact în cadrul legal existent, trebuie şi ele respectate. Unul dintre acestea se numeşte „bunul-simţ”, „cumsecădenie”, cum i se mai spune popular. Şi se pare că John nu prea are bun-simţ. Moldoveanului nu-i place de cel care, după ce a fost găzduit şi cinstit, începe să-şi impună propriile reguli şi mofturi. Or, şi potrivit principiilor de bază ale democraţiei, drepturile unei persoane se termină exact în momentul în care încep să fie încălcate drepturile celorlalţi. Iar când un grup de persoane protestează paşnic în piaţă, respectând legislaţia, şi vine John şi începe să gesticuleze indecent, i să-i înjure, acest lucru nu poate să nu deranjeze. Şi este chiar de mirare că nu s-a găsit până acum nimeni care să vină şi să-l pună „la respect”. Să mai zică cineva că moldovenii nu sunt toleranţi.

Acum în ceea ce priveşte faza cu dormitul în faţa clădirii Guvernului. Dragă concetăţene Johhn Onoje, poate dumneata nu ştiai, dar în Republica Moldova oamenii nu mai primesc de mult locuinţe gratuite din partea statului. Majoritatea covârşitoare a populaţiei nu are o casă proprie şi este nevoită să umble „din gazdă în gazdă”, sau să locuiască pe unde apucă. Iar dumneata nu eşti, nici pe departe, o excepţie în acest sens sau, mai mult, discriminat pentru că eşti de altă culoare. Or, pornind de la această logică a dumitale, înseamnă că majoritatea populaţiei este discriminată, deoarece oamenii de aici muncesc în sudoarea frunţii, uneori o viaţă întreagă, pentru a-şi construi o locuinţă şi statul nu mişcă nici măcar un deget pentru a-i ajuta. Poate în Sierra Leone este altfel, însă în Republica Moldova, crede-mă, e aşa cum îţi zic. Şi dacă tot te pretinzi un moldovean veritabil, păi află că aici, de obicei, cel care îşi doreşte un trai mai bun şi pe care încă îl mai ţin puterile îşi lasă copiii, părinţii, fraţii, prietenii, îşi pune desaga în spate şi pleacă departe în străinătăţi, unde munceşte pe rupte, fiind înjosit şi umilit, pentru ca măcar cei dragi lui să aibă parte de casă şi de masă…

Nu pot afirma cu certitudine, dar bănuiesc: John Onoje nu face aceste lucruri de capul lui. Cineva stă în spatele său şi îi şopteşte periodic cum să procedeze. Şi acel cineva nu face aceste lucruri pentru că îi doreşte binele lui John. Acest sărman proaspăt cetăţean moldovean, care, în mod sigur, nu a avut parte de o viaţă uşoară, nu înţelege că este folosit ca o cârpă. El este doar un instrument prin care se încearcă să se arate lumii întregi că oamenii din Republica Moldova sunt rasişti, cruzi şi intoleranţi cu cei mai diferiţi decât ei. Şi că avem nevoie de o lege specială pentru a-i proteja pe cei de altă etnie, religie, dar, în special, de altă… orientare sexuală.

Însă pentru asta este nevoie ca John să fie bătut, huiduit şi marginalizat. Şi dacă oamenii de aici nu se vor lăsa atraşi în această cursă şi nu se vor năpusti asupra „moldoveanului de culoare”, atunci când acesta îi provoacă din răsputeri, „tutorii” din umbră ai lui John Onoje vor face tot posibilul ca acesta să fie bătut, huiduit şi marginalizat. Iar moldovenii vor fi atunci rasişti, cruzi şi intoleranţi, numai buni pentru a li se aplica legea nediscriminării.

Nicolae FEDERIUC

Şansa ratată a lui Dodon

Sau cum s-a transformat un tânăr tehnocrat respectabil într-un moldovenist de duzină

De când s-a lansat în „politica mare”, fostul comunist Igor Dodon, mai nou lider al socialiştilor moldoveni şi salvator al AIE în cel de-al doisprezecelea ceas, nu pierde nici o ocazie să arate cât de antiromân este. Fără să fie întrebat, acesta repetă ca un papagal teoriile sovietice scoase de la naftalină despre identitatea moldovenilor, încât a ajuns să arate ridicol.

Recunosc: aproape că nu mai urmăresc declaraţiile lui Igor Dodon. Îi citesc doar uneori comunicatele sale de presă şi asta aproape fără nici un interes. Nu mai găsesc nimic interesant la acest politician, iar luările sale de atitudine, mai ales cele privind problemele legate de identitatea moldovenilor, nu fac altceva decât să-mi provoace dezgust. Deşi, aş spune, cu ceva timp în urmă, aveam cu totul altă părere despre el.

Socialistul Dodon, mai moldovenist decât comunistul Voronin

Pentru prima dată l-am observat pe Igor Dodon după ce acesta fusese numit în funcţia de ministru al Economiei în perioada guvernării comuniste. Mi s-a părut atunci un tip destul de simpatic, instruit, tehnocrat prin definiţie, profesionist. Deşi făcea parte dintr-o guvernare comunistă, şi încă într-o poziţie de vârf, de prim-vicepremier şi ministru al Economiei, era greu să-l numeşti comunist. El nu se asocia cu tabăra anchilozată şi îndoctrinată a acestui partid, dimpotrivă, părea un reformator, un politician cu viziuni moderne, de perspectivă. Multă lume îl simpatiza atunci, chiar dacă unii, din varii motive, îl criticau.

A urmat înscrierea oficială a acestuia în rândurile Partidului Comuniştilor. Acest lucru s-a produs abia în primăvara lui 2010, când PCRM pierduse deja puterea. Deşi pasul său a părut cel puţin ciudat, a rămas şi aici spaţiu pentru interpretări. Igor Dodon, devenit peste noapte comunist cu acte în regulă, arăta oarecum nelalocul lui. Părea un corp străin în PCRM. Cei care încă îl mai simpatizau au avut impresia că este vorba de o strategie a lui Dodon, prin care şi-ar fi propus să „europenizeze” PCRM-ul, să-l reformeze, să-l transforme dintr-un partid învechit, de tip sovietic, în unul modern, european. Însuşi Dodon afirma, cu diverse ocazii, că PCRM trebuie să renunţe la simbolistica comunistă şi să devină oficial ceea ce reprezintă de facto, conform statutului şi programului de guvernare – partid de stânga, de orientare social-democrată.

Însă, după cum s-a văzut mai târziu, toate aceste impresii au fost doar simple iluzii. Şi asta s-a observat exact în momentul când Igor Dodon a început să se promoveze pe cont propriu. Atunci când a început să se prezinte în faţa opiniei publice nu doar în calitate de economist, de expert, ci şi ca om politic.

Un detaliu important: după ce i-a criticat pe comunişti că nu vor să se reformeze, să renunţe la ideologia lor perimată şi odioasă, Dodon a Plecat de la PCRM, renunţând la seceră şi ciocan ca simboluri ideologice, dar venind în fruntea PSRM cu steaua sovietică! Că bine s-a mai reformat comunistul Dodon, a schimbat secera şi ciocanul pe steaua roşie.

În momentul de faţă, nu avem nişte sondaje actualizate care să ateste ratingul actual al preşedintelui socialist Igor Dodon. Este însă mai mult ca sigur că, faţă de acum un an, când acesta se avânta în lupta pentru funcţia de primar al capitalei, imaginea sa în faţa opiniei publice a avut dramatic de suferit. Poate faptul că a avut un rol decisiv la alegerea lui Timofti în funcţia de preşedinte a atras anumite simpatii din partea electoratului anticomunist, însă este prea puţin probabil ca aceste simpatii să se transforme în voturi pentru PSRM la viitoarele alegeri.

Eroarea care l-a făcut pe Dodon să piardă primăria capitalei

Decizia lui Dodon a se înscrie în cursa pentru primăria capitalei a fost primul test care a arătat că acesta este un adversar de temut. În primul rând pentru dinozaurii din PCRM care şi-ar fi dorit un candidat mai după chipul şi asemănarea lor. Or, după ce decidenţii din Comitetul Central au refuzat să-l promoveze în acea cursă electorală, Dodon le-a întors spatele şi a decis să participe pe cont propriu la alegeri. Acest lucru i-a speriat pe comunişti, care au înţeles repede că un astfel de scenariu le-ar aduce un rezultat catastrofal la alegerile locale în municipiu.

Şi oponenţii politici ai PCRM au înţeles că Dodon este un adversar pe măsură, cu şanse reale de a învinge. De aici şi bâlbâiala din interiorul AIE, urmată de retragerea lui Victor Bodiu din cursa electorală în favoarea lui Dorin Chirtoacă.

Până la urmă, Dodon totuşi a pierdut. Desigur, această înfrângere la limită lasă loc de multe interpretări. Cu toate acestea, Dodon a comis, în opinia mea, cel puţin, o greşeală foarte gravă care l-a costat scump. Mai mult decât atât, el continuă să calce pe aceeaşi greblă.

Fiind perceput ca tehnocrat, economist cu experienţă, tânăr şi ambiţios, Dodon a beneficiat iniţial de simpatia multora dintre chişinăueni, dintre care o parte semnificativă nu era nici pe departe reprezentată de simpatizanţi ai comuniştilor. Dezamăgiţi profund de prestaţia lamentabilă a lui Dorin Chirtoacă în calitate de primar în primul său mandat, locuitorii municipiului Chişinău erau gata să-şi dea votul pentru cineva care să nu facă doar politică searbădă, ci să se ocupe de treburile capitalei. Iar candidatul Dodon era, fără îndoială, unul dintre marii favoriţi la acest capitol în percepţia opiniei publice. Or, în loc să-şi valorifice acest potenţial de imagine, Dodon a făcut o turnură spectaculoasă în toiul campaniei electorale, redirecţionându-şi mesajul electoral de la problemele stringente reale cu care se confruntă capitala şi ţara în general, la cele de ordin identitar şi ideologic. „Tehnocratul” şi „gospodarul” Dodon a devenit brusc moldovenist convins, luptător împotriva unei pretinse expansiuni a vecinilor de peste Prut şi critic dur al celor care se identifică drept români sau chiar unionişti. De ce a făcut acest lucru? Din convingere personală? Puţin probabil. Mai curând acest lucru i-a fost cerut de finanţatorii campaniei sale electorale, despre care lumea spune că au viză de reşedinţă chiar în inima Moscovei.

Dodon nu se bucură de credibilitate atunci când abordează asemenea subiecte, pentru că nu are suficientă pregătire în acest domeniu. El nu înţelege că, într-o discuţie cu un istoric sau lingvist, ar arăta ca un copil de la şcoală care încearcă să-şi contrazică profesoara, folosind drept argumente frânturi de idei auzite la televizor sau concluzii ale discuţiilor purtate cu copiii din mahala. În virtutea condiţiilor privilegiate, în ceea ce priveşte sursele de informare şi învăţământul, care este relativ mai calitativ în Chişinău decât în restul ţării, locuitorii capitalei au cam depăşit etapa în care îşi pun întrebarea cine sunt şi apoi se ceartă de la răspunsurile pe care le dau. Discuţiile despre „cine suntem, români sau moldoveni?”, sau „ce limbă vorbim, moldoveneasca sau româna?”, nu fac decât să irite cea mai mare parte a cetăţenilor, care aud acest refren de mai bine de 20 de ani şi care de mult li s-a făcut lehamite.

În afară de asta, apelând la această aşa-zisă strategie, Dodon s-a distanţat de cea mai mare parte a intelectualităţii concentrate în capitală: ziarişti, artişti, actori, profesori, medici şi, desigur, tineri şi studenţi, pentru care trecutul sovietic reprezintă o istorie tristă, o tragedie naţională. Or, am întâlnit personal oameni care erau gata să-l voteze pe Dodon şi care ulterior au renunţat la această intenţie, după ce acesta a început să debiteze învechitele idei sovieto-comuniste despre „limba şi naţiunea moldovenească”, ocupată de… români!?

Trăim în secolul XXI. Suntem inundaţi de informaţie din cea mai diversă. Avem mii de tineri care studiază în străinătate şi alte sute de mii de conaţionali care muncesc în ţări europene şi care aşteaptă să se schimbe ceva în ţara asta. Avem un stat cu instituţii putrede care trebuie reconstruite, şi probleme cu duiumul care trebuie soluţionate.

Dragi politicieni, noi ştim de mult cine suntem şi ce limbă vorbim. Şi, în fond e treaba fiecăruia dintre noi să considere ce vrea. Iar dacă există anumite dubii sau suspiciuni, lăsaţi-i pe istorici, lingvişti, oameni de ştiinţă să le descâlcească. Nu vă băgaţi acolo unde nu vă pricepeţi şi ocupaţi-vă de problemele care ne frământă pe noi, cetăţenii. Dacă sunteţi, cu adevărat, statalişti, aşa cum pretindeţi, faceţi în sfârşit ca acest stat să fie unul funcţional, ajutaţi-ne să construim o ţară normală în care să ne placă să trăim. Căci de la cearta voastre semidoctă pe teme identitare şi lingvistice ni s-a cam acrit.

Nicolae FEDERIUC

Legea Antidiscriminare – singurul motiv pentru care Occidentul susţine AIE?

„Vă vom sodomiza fiii, embleme ale bărbăţiei voastre neputincioase, ale viselor voastre derizorii şi ale minciunilor voastre vulgare. Îi vom seduce în şcolile voastre, în dormitoarele voastre, în sălile voastre de sport, în vestiarele voastre, în terenurile voastre de sport, în seminarele voastre, în grupurile voastre de tineret, în toaletele cinematografelor voastre, în cazărmile voastre, în motelurile voastre, în toate cluburile voastre de bărbaţi, în clădirile Parlamentului vostru, oriunde bărbaţii sunt împreună cu alţi bărbaţi. Fiii voştri vor deveni fetiţele noastre şi vor asculta de noi. Îi vom remodela după chipul şi asemănarea noastră. Ei se vor umple de dorinţă pătimaşă pentru noi şi ne vor adora. […] Vom ridica mari armate secrete, la fel cum a făcut Mişima, ca să vă învingem. Vom cuceri lumea, căci luptătorii inspiraţi şi uniţi de onoarea şi dragostea homosexuală sunt invincibili, la fel cum au fost soldaţii greci în antichitate. […] Nu vor exista compromisuri. Nu suntem nişte slăbănogi din clasa de mijloc. Fiind foarte inteligenţi, noi suntem aristocraţi înnăscuţi în sânul rasei umane, iar sângele nostru albastru nu va accepta niciodată nici un fel de concesii. Cei care ni se vor împotrivi, vor fi exilaţi. […] Vom fi victorioşi, căci ne hrănim cu amărăciunea suferinţei celor asupriţi şi siliţi de-a lungul secolelor să joace roluri secundare de nimic în prosteştile voastre spectacole heterosexuale. Ne va ajunge îndemânare să mânuim armele şi să stăm pe baricadele revoluţiei finale şi hotărâtoare. […] Tremuraţi, voi, porci heterosexuali, căci vom apărea înaintea voastră fără măşti!”

Textul de mai sus reprezintă câteva fragmente din „Manifestul homosexualilor”, care a fost publicat, ca editorial, în revista americană Gay Community News din 15-21 februarie 1987, fiind semnat de Michael Swift, „revoluţionarul homosexual”.

Pre Scriptum. Poate unii dintre cititorii acestui material vor avea impresia că exagerez. Cred că vor exista şi persoane care vor spune că încerc să-i culpabilizez, fără motiv, pe cei care guvernează astăzi în Republica Moldova. De aceea, vreau să subliniez, de la bun început, că acest articol reprezintă un punct de vedere personal despre cum îmi explic anumite paradoxuri care se produc, de o bună bucată de timp, şi despre care prea puţini preferă să vorbească. Cine nu e de acord cu mine este liber să mă contrazică.

Scurtă incursiune în realitatea politică

Alianţa de guvernământ din Republica Moldova este susţinută fără echivoc de cercuri foarte influente din Occident. Acest fapt este la vedere şi nu poate fi contestat de nimeni. La ora actuală, se creează impresia că, indiferent câte abuzuri şi ilegalităţi ar comite politicienii aflaţi astăzi în fruntea ţării noastre, nimic nu este în stare să-i lipsească de acest sprijin necondiţionat din partea „partenerilor” occidentali. Această complicitate mută, sfidătoare şi de o încăpăţânare de-a dreptul ridicolă dintre unele instituţii europene (care altădată păreau destul de onorabile) şi AIE, ridică mari semne de întrebare.

Orice observator politic onest, care a urmărit procesele politice din Republica Moldova pe perioada, cel puţin, a ultimilor 10 ani, nu poate să nu se întrebe care este cauza acestei schimbări bruşte de atitudine faţă de procesele democratice din Republica Moldova.

Astăzi, cei din exterior care susţin deschis AIE îşi motivează poziţia, deşi nu în mod oficial, prin faptul că principalul oponent politic al actualei puteri din Republica Moldova este Partidul Comuniştilor, iar revenirea acestuia la guvernare, în orice condiţii, este inacceptabilă pentru ei. Aparent, această argumentaţie pare logică, însă doar în cazul în care privim lucrurile prin pretinsa incompatibilitate şi chiar repulsie pe care ar avea-o Europa occidentală faţă de comunism. Însă, dacă ne detaşăm de această falsă percepţie a ceea ce înseamnă Europa occidentală şi valorile ei, şi dacă lăsăm la o parte propria antipatie faţă de comunism, care este, în fond, absolut firească, vom observa că nici UE, nici ONU, nici alte instituţii continentale şi transnaţionale, nu se conduc niciodată pe emoţii şi sentimente, nu abordează lucrurile în cadrul paradigmei comunism-anticomunism, ci într-un mod foarte pragmatic.

Mai trebuie menţionat şi faptul (iar acest lucru trebuie să-l înţeleagă oamenii) că orice decizie, document sau poziţie oficială adoptate de aceste instituţii internaţionale care vizează Republica Moldova reflectă, în principiu, atitudinea unui grup limitat de persoane şi nu a acestor structuri în ansamblul lor. Când ne referim, de exemplu, la atitudinea UE faţă de anumite procese care au loc în ţara noastră, trebuie să înţelegem că vorbim, de fapt, despre poziţia unor funcţionari, a unor birocraţi europeni care au fost împuterniciţi să monitorizeze aceste procese şi să raporteze la „centrală”. Nicidecum nu este vorba de o poziţie/viziune comună a celor 27 de state membre ale UE, chiar dacă majoritatea subscrie formal. Or, anume de aceşti birocraţi depinde, în cea mai mare parte, atitudinea ulterioară a UE şi a altor structuri internaţionale faţă de ţara noastră.

Aşa-zisele valori, ca paravan al unor interese ascunse

Dar să revenim. Aşadar, este absurd să credem că instituţiile internaţionale acceptă să facă cedări la infinit, chiar şi cu riscul de a se compromite iremediabil în faţa opiniei publice din Republica Moldova, doar din cauză că suferă de fobie faţă de comunism şi simbolurile acestuia. Mai ales că, cu foarte puţin timp în urmă, aceleaşi forţe occidentale pozau la braţ cu liderii comunişti moldoveni, semnau cu ei tratate şi planuri de acţiuni, ofereau asistenţă juridică la mai toate legile promovate de majoritatea comunistă din Parlamentul Republicii Moldova şi, cel mai important, l-au susţinut în 2005, la modul categoric şi decisiv, pe Vladimir Voronin pentru a putea fi reales în funcţia de şef al statului.

Ce s-a întâmplat între timp, or, după cum spuneam mai sus, argumentul luptei cu comunismul nu înseamnă altceva decât o perdea de fum, menită să înşele vigilenţa moldovenilor, îndeosebi a celor marcaţi de sentimente profund anticomuniste? Ce poate oferi actuala alianţă de guvernământ Occidentului sau, mai bine-zis, celor care reprezintă instituţiile occidentale în ţara noastră, astfel încât AIE trebuie păstrată şi menţinută la putere cu orice preţ? În ce constau legăturile misterioase între exponenţii actualei puteri din Republica Moldova şi cei ai structurilor occidentale, fie paraşutaţi la noi în ţară, fie tocmiţi să vegheze asupra noastră de la Bruxelles sau din alte capitale europene?

Ni se vorbeşte continuu despre „succesele AIE”, fără să ne fie prezentată, cel puţin, o probă în acest sens

Zi de zi, oră de oră, timp de aproape trei ani de zile, ni se repetă papagaliceşte că AIE reprezintă singura construcţie politică democratică pe care a avut-o şi o va avea vreo-dată ţara noastră şi singura capabilă să ducă Republica Moldova în Uniunea Europeană. Auzim permanent elogii la adresa Guvernului de la Chişinău din partea unor importanţi oficiali europeni, care încearcă să ne convingă, cu o ardoare demnă de o cauză mai bună, că inegalabila noastră alianţă de guvernământ a înregistrat, de când a preluat povara conducerii acestui stat, succese mai mult decât remarcabile, de neconceput. Nimeni însă nu ne explică, cu cifre sau alte argumente palpabile şi pe înţelesul nostru, al muritorilor de rând, în ce constau totuşi aceste succese. Dacă înregistrăm atâtea progrese de ce nu le sesizăm, de ce devenim tot mai săraci, de ce creşte criminalitatea şi înfloreşte corupţia, de ce majoritatea cetăţenilor visează să plece din această ţară? Ori ne scapă ceva, ori suntem proşti şi nu înţelegem, ori suntem luaţi de proşti?!

Dacă cineva te laudă, caută să înţelegi ce urmăreşte

Cea mai simplă modalitate de a afla ce aşteaptă cineva de la tine este să urmăreşti ce-ţi reproşează. Atunci când auzi de la cineva laude şi complimente generoase, înseamnă că trebuie să fii atent şi să înţelegi ce vrea, ce urmăreşte sau încearcă să obţină respectivul, în schimbul acestor laude. Or, acest lucru este valabil nu doar în cazul persoanelor particulare, ci şi al relaţiilor dintre organizaţii, structuri social-politice şi chiar state.

Acum, haideţi să facem un simplu exerciţiu şi să încercăm să înţelegem ce doresc să obţină de la noi lobby-ştii AIE din Uniunea Europeană, în schimbul acestei atenţii deosebite şi suport enorm, inclusiv financiar, pe care îl oferă guvernanţilor de la Chişinău.

Respectarea Legii şi a Constituţiei nu contează. Excludem această variantă

De când a preluat puterea în Republica Moldova, Alianţa pentru Integrare Europeană a comis gafe juridice şi politice monumentale, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie taxate de către instituţiile europene abilitate. Am să aduc spre exemplu cazul „aşilor din mânecă” ai lui Mihai Ghimpu, care insista, încă în 2010, să modifice Constituţia prin referendum, în pofida faptului că ideea sa a fost respinsă, în repetate rânduri, de Comisia de la Veneţia (principala instituţie responsabilă de verificarea cadrului legal în Uniunea Europeană), ca fiind neconstituţională şi împotriva normelor şi practicilor europene. Ce a urmat apoi? Fostul secretar general al Consiliului Europei, Thorbjørn Jagland, a ignorat avizul negativ al Comisiei de la Veneţia şi le-a dat undă verde guvernanţilor de la Chişinău în ceea ce priveşte modificarea Constituţiei prin referendum. Tentativa a eşuat însă la 5 septembrie 2010. Au urmat un şir întreg de situaţii mai mult sau mai puţin similare. Autorităţile europene fie au aprobat, în mod deschis, acţiuni vădit ilegale şi antidemocratice, fie au tăcut complice, fără să zică nici da, nici ba. Or, parafrazând un proverb rusesc, „tăcerea înseamnă încuviinţare”.

Ce concluzii putem trage din această situaţie? Prima şi cea mai importantă este că atât pe reprezentanţii Consiliului Europei, cât şi pe ceilalţi „reprezentanţi” nu-i interesează faptul dacă autorităţile moldovene respectă Constituţia şi practicile europene. Iar exemplul pe care vi l-am prezentat arată că această atitudine a existat de la bun început. De aceea, este inutil astăzi să tot încercăm să convingem comunitatea internaţională că autorităţile de la Chişinău deţin ilegal puterea pentru că au ieşit din cadrul constituţional. Ei înţeleg şi fără noi foarte bine acest lucru, doar că subiectul nu-i interesează. Prin urmare, această variantă pică din start.

Excludem şi varianta privind consolidarea instituţiilor democratice

Să trecem la următoarea variantă. La modul teoretic, una dintre condiţiile de bază pe care comunitatea internaţională le-o impune statelor cu aspiraţii de integrare europeană este dezvoltarea şi consolidarea instituţiilor democratice. Asta înseamnă următorul lucru: Justiţie independentă, separarea puterilor în stat, presă liberă, societate civilă puternică.

Ce s-a întâmplat la noi, după venirea la putere a AIE? Partidele din AIE au semnat un acord de constituire a alianţei şi o anexă secretă prin care şi-au partajat, asemenea unor negustori de la piaţă, instituţiile statului de drept care sunt apolitice prin definiţie şi pe care nici un partid sau grup politic nu şi le poate subordona. Mai ales printr-un document adoptat oficial, prin semnătură. Această regulă se aplică peste tot în Uniunea Europeană. Fără excepţie. Este vorba despre Procuratura Generală, Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională, Serviciul de Informaţii şi Securitate, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Curtea de Conturi, Comisia Electorală Centrală ş.a.

Aş mai aminti aici, cu titlu de paranteză, că una dintre restanţele de bază ale Republicii Moldova în faţa Consiliului Europei, pentru care ţara noastră continuă să se afle sub monitorizare, este reforma Procuraturii Generale. Această reformă nu a fost realizată nici în fază de proiect. Iar o ţară aflată sub monitorizarea Consiliului Europei nu are nici o şansă să se integreze în UE. Aşa e regula.

Aţi auzit ca „partenerii” externi ai AIE să le reproşeze vre-odată, clar, răspicat şi ultimativ, aceste lucruri? Eu nu. De aceea, exclud şi această variantă.

Nici lupta cu corupţia şi crima organizată nu se încadrează în preocupările occidentalilor

În momentul de faţă, Republica Moldova este codaşă în Europa la capitolul luptei cu corupţia şi crima organizată. Acest lucru îl atestă atât studiile din străinătate cât şi rapoartele interne. Biroul Naţional de Statistică, dar şi alte instituţii abilitate în domeniu ne anunţă periodic despre o creştere constantă, de la an, la an, a nivelului corupţiei şi crimei organizate.

Însă, chiar şi fără aceste rapoarte oficiale, este lesne de observat că în Republica Moldova înfloreşte contrabanda (cazurile răsunătoare de contrabandă cu ţigări din ultima perioadă vorbesc de la sine), evaziunea fiscală (exemplu ne servesc acumulările modeste la Buget care provin din impozite), însuşirea abuzivă a bunurilor publice şi private (marile scandaluri legate de atacurile raider), crima organizată (atentate sângeroase, omoruri comise în public, asasinate în serie etc.), trafic de carne vie şi pedofilie (au fost descoperite reţele importante care se ocupau de trafic de copii şi abuz sexual asupra minorilor, în care erau implicaţi inclusiv oficiali europeni) etc., etc.

Câţi dintre oficialii occidentali le-au arătat din deget autorităţilor de la Chişinău ca urmare a constatării acestei situaţii? Poate doar sporadic şi timid, foarte timid. Au existat unele reacţii anemice în legătură cu atacurile raider comise asupra unor bănci, dar şi acelea pentru că vizau anumite interese occidentale.

Aşadar, nici la acest capitol AIE nu are motive să se îngrijoreze, pentru că nici această problemă nu pare a fi în vizorul lobby-ştilor din exterior.

Migraţia în masă şi sărăcia lucie a populaţiei, o problemă ca şi inexistentă

La acest subiect am să mă opresc foarte pe scurt. Totuşi, este necesar să-l trecem în revistă, pentru că asigurarea dreptului cetăţenilor la un trai decent reprezintă, de asemenea, o condiţie importantă a UE pentru ţările cu aspiraţii integraţioniste.

Voi menţiona doar că „partenerii” occidentali nu doar că nu le-au reproşat autorităţilor de la Chişinău faptul că nu-i asigură celei mai importante părţi a populaţiei nici măcar minimul de existenţă, mai mult decât atât, le-au impus să adopte politici şi practici care să îngreuneze şi mai mult viaţa cetăţenilor.

Singura cerinţă clară şi ultimativă – legalizarea homosexualităţii

Iată că am ajuns şi la subiectul iniţial. Iar ideea principală a acestui material, implicit a întrebării retorice din titlu, constă în faptul că instituţiile occidentale au avut totuşi anumite obiecţii faţă de autorităţile de la Chişinău, pe care le-au formulat cu regularitate în ultimii trei ani. Şi trebuie să fii ori naiv, ori răuintenţionat ca să nu observi că singurul lucru pe care i-a interesat şi îi interesează pe cei care trag sforile în Occident este aşa-zisa discriminare a homosexualilor, lesbienelor şi transsexualilor în Republica Moldova.

Prin urmare, singura „reformă” asupra căreia insistă, în mod clar şi direct, comunitatea internaţională este adoptarea Legii antidiscriminare. Şi nu este vorba nu despre toate tipurile de discriminare (fenomen pe care, trebuie să recunoaştem, îl putem întâlni în Republica Moldova). Ci, în mod particular, acest proiect de lege se referă la o presupusă discriminare a persoanelor cu orientare sexuală netradiţională. Afirm acest lucru cu toată responsabilitatea, având la bază faptul că în Republica Moldova există o sumedenie de legi, inclusiv care reies din Constituţie, care condamnă discriminarea de orice fel, cu excepţia, celei pe bază de orientare sexuală, acest lucru nefiind nicăieri prevăzut expres. Or, nevoia de a adopta o lege separată în acest sens ascunde anume aceste intenţii.

Câteva exemple care vin în sprijinul acestei supoziţii

Pentru a vă convinge că această ipoteză merită toată atenţia am să vă aduc doar câteva exemple care demonstrează preocuparea excesivă a unor funcţionarii de rang înalt din Occident, care au vociferat, în repetate rânduri, obiecţii privind modul în care se respectă „drepturile” pederaştilor în ţara noastră şi, respectiv, necesitatea adoptării unei legi antidiscriminare.

* În luna octombrie 2011, ambasadorul UE la Chişinău, Dirk Schuebel, a declarat, într-un interviu la un post de radio internaţional, că Republica Moldova nu va obţine un regim liberalizat de vize din partea Uniunii Europene dacă nu va adopta Legea antidiscriminare;

* În luna martie 2011, vicepreşedintele Parlamentului European, Monica Macovei, declara, în cadrul unei vizite la Chişinău că salută proiectul legii antidiscriminare, dar, în special, pentru includerea sintagmei „orientare sexuală” printre criteriile de nediscriminare;

* Tot la începutul anului 2011, şi reprezentanţa ONU în Moldova saluta decizia Executivului de la Chişinău de a aproba proiectul de lege antidiscriminare. „Aprobarea acestui proiect de lege de către Guvern aduce Republica Moldova cu un pas mai aproape de eliminarea unei lacune importante în cadrul legal al ţării”, se spunea într-un comunicat al organizaţiei;

* În februarie 2012, în cel de-al doilea Raport de Progres privind implementarea de către Republica Moldova a Planului de Acţiuni RM-UE privind liberalizarea regimului de vize, se menţiona că Republica Moldova a realizat progrese în ajustarea cadrului legislativ la standardele UE în domeniul drepturilor omului, dar Comisia Europeană recomandă adoptarea unei legi cuprinzătoare antidiscriminare;

* La 12 martie 2012, Organizaţia Naţiunilor Unite i-a cerut Guvernului Republicii Moldova să-şi reafirme „angajamentul în domeniul drepturilor omului”, să condamne şi să anuleze „regulamentele discriminatorii” adoptate recent de câteva municipalităţi din ţară (adresarea se referă la deciziile Consiliului municipal Bălţi şi Consiliul raional Anenii Noi, care au interzis promovarea deschisă a homosexualităţii în regiunile respective). Iată ce declara, la 7 martie 2012, Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon: „Suntem martorii unui model de violenţă şi discriminare îndreptată spre oameni doar pentru că sunt gay, lesbiene, bisexuali sau transsexuali. Aceasta este o tragedie monumentală pentru cei afectaţi şi o pată pe conştiinţa noastră colectivă”.

Acestea sunt doar câteva dintre puţinele exemple care există în acest sens şi pe care, din lipsă de spaţiu şi timp nu le putem reproduce aici.

Alte 200 de milioane de dolari în schimbul „drepturilor” sodomiţilor?

Marţi, 13 martie, Guvernul ne-a anunţat, printr-un comunicat de presă, că Republica Moldova va beneficia de o nouă asistenţă financiară din partea ONU în valoare de 200 de milioane de dolari. Anunţul a fost făcut de ministrul de Externe, Iurie Leancă, şi coordonatorul rezident al ONU la Chişinău, Kaarina Immonen.

Nu vreau să par cinic sau nerecunoscător, dar impresia care mi se creează este că, şi în această situaţie, accentul se pune, în special, pe adoptarea, în schimbul acestor bani, a Legii antidiscriminare. Asta dacă ţinem cont de esenţa reproşurilor de până acum faţă de Republica Moldova din partea acestei organizaţii.

Concluzie

Aşadar, constat că actuala alianţă de guvernământ din Republica Moldova se bucură de acest suport extern, doar pentru simplul fapt că reprezintă singura structură politică din ţara noastră care este dispusă, în principiu, să legalizeze homosexualitatea. Faptul că nu a făcut-o până acum are mai multe cauze, între care opoziţia vehementă a populaţiei faţă de această controversată lege, dar şi pentru că ne aflăm într-o permanentă campanie electorală, iar partidele din AIE riscă să-şi pună cruce pe viitorul lor politic, din momentul în care pe străzile Chişinăului şi ale altor localităţi din ţară vor începe să defileze homosexuali despuiaţi care îşi vor etala, în mod vulgar, sexualitatea lor perversă.

Dar nu-i nimic. „Partenerii” sunt dispuşi să mai aştepte. Să se mai limpezească apele. Cel mai important lucru pentru ei este, în momentul de faţă, ca AIE să nu piardă puterea.

Nicolae FEDERIUC

De ce nu ni se spune nimic despre împrumuturile externe?

În ultimii doi ani şi jumătate, Republica Moldova a beneficiat de o sumă record de credite şi granturi din partea finanţatorilor şi donatorilor externi. Odată cu venirea AIE la guvernare, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, BERD, guvernele multor ţări din interiorul şi din afara UE s-au angajat, la modul direct sau indirect, să susţină Republica Moldova în implementarea unui şir întreg de reforme menite să contribuie la dezvoltarea economică a ţării noastre.

Iniţial, această deschidere fără precedent din partea partenerilor externi a generat reacţii extrem de optimiste din partea experţilor în economie şi finanţe, care aşteptau, într-un viitor previzibil, o dezvoltare în lanţ a unor domenii vitale pentru economia naţională. Desigur, faptul că autorităţile Republicii Moldova au acceptat să mărească semnificativ, într-un timp relativ scurt, datoria externă a statului a stârnit şi anumite suspiciuni şi temeri. Însă, cu toate acestea, majoritatea a fost de acord că fără nişte investiţii considerabile, fie şi cu bani împrumutaţi, şansele de restartare a economiei naţionale sunt infime, mai ales în contextul crizei financiare globale care a avut repercusiuni directe asupra partenerilor economici regionali ai Republicii Moldova. Citește mai mult din acest articol

Să admitem, prin absurd, că preşedintele va fi ales. Ei şi?

De o bună bucată de timp, subiectul alegerii preşedintelui Republicii Moldova se află în topul preocupărilor moldovenilor. Politicienii, economiştii, jurnaliştii, analiştii politici, primarii, învăţătorii de la şcolile de toate nivelele, şoferii de curse lungi şi scurte, vânzătoarele, începând cu cele din hipermarket-uri şi terminând cu cele din buticurile prăpădite de prin cătune uitate, gunoierii, boschetarii, până şi copiii, la săniuş, discută despre alegerea/nealegerea preşedintelui ţării. Această psihoză colectivă atinge deja cote alarmante. Ajunşi la limita răbdării, sufocaţi de sărăcie şi mizerie, supuşi unui atac psihologic continuu de către politicieni şi analişti prin intermediul posturilor de televiziune, moldovenii au ajuns să creadă că singura şansă de a scăpa de această situaţie deprimantă este strict dependentă de alegerea şefului statului.

Citește mai mult din acest articol

Caracui, un sat de poveste lăsat de izbelişte

Satul Caracui din raionul Hânceşti este una dintre cele mai pitoreşti aşezări din zona centrală a Basarabiei. Frumuseţea specială a acestei localităţi se datorează poziţionării sale geografice, mai exact datorită dealurilor care o înconjoară din toate părţile, fapt ce în conferă acestei aşezări de la poalele colinelor un farmec aparte. Privit de sus, Caracuiul arată ca o oază de verdeaţă, un adevărat loc de refugiu pentru cei care au obosit de viaţa agitată de la oraş şi de zgomotul maşinilor. Satul Caracui este aşezat în valea Sărata şi se află la o distanţă de 18 km de Lăpuşna, la 40 km de staţia de cale ferată din Iargara şi la 53 km de Chişinău.

Conform datelor recensământului din 2004, populaţia satului Caracui constituie 2581 de locuitori. Structura etnică a populaţiei de aici arată astfel: 98.95% – moldoveni/români, 0.54% – ucraineni, 0.43% – ruşi, 0.04% – găgăuzi, 0.04% – alte etnii. În satul Caracui au fost înregistrate 784 de gospodării casnice, membrii acestor gospodării alcătuiau 2581 de persoane, iar mărimea medie a unei gospodării era de 3,3 persoane.

Scurtă incursiune în istorie

Potrivit versiunii oficiale, denumirea satului vine de pe timpurile nohailor din tribul Orac-Oglî, care, cândva, îşi numeau aşezarea „Caraghioi”. Peste ani s-a transformat în Caracui (cara – „negru”, cui – „hârtop”), iar localitatea din vecinătate moşteneşte şi până în ziua de azi numele Orac.

Desigur, există şi alte versiuni privind originea acestei localităţi. Cea mai populară în rândul băştinaşilor este legenda, potrivit căreia, acum câteva sute de ani, pe locul unde astăzi este situat satul Caracui s-au instalat cu traiul trei familii de ciobani, care ar fi fost şi primii băştinaşi ai localităţii. Legenda spune că ciobanii au ales acest loc, întrucât acesta reprezenta o vale, înconjurată de coline, care, la rândul lor, erau acoperite de codrii care se întindeau pe tot centrul şi sudul actualei Republici Moldova. Valea era acoperită cu iarbă mănoasă şi era despărţită în două de un pârâu, care există şi astăzi, reprezentând astfel un loc ideal pentru stânele de oi, întrucât dealurile care împrejmuiau valea le proteja de vânturile puternice, iar zona geografică permitea ciobanilor să prevină din timp atacurile animalelor răpitoare care populau codrii din zonă. În plus, pârâul din vale reprezenta o sursă de apă permanentă, astfel încât ciobanii nu mai erau nevoiţi să se mute periodic cu stânele în altă parte.

Conform legendei, unul dintre ciobani avea o fată foarte frumoasă. Într-o bună zi, în zonă au năvălit tătarii, care au prădat familiile ciobanilor, încercând să răpească fata pentru a o înrobi. Fata a reuşit însă să scape şi să fugă peste un deal, dar, după ce a fost urmărită o vreme, a fost prinsă de tătari şi decapitată. Se spune că înşişi tătarii au fost impresionaţi de frumuseţea şi curajul fetei, numind astfel locul unde au omorât-o Kizlar (ceea ce ar fi însemnat, în traducere directă, „fată frumoasă”). Satul Câzlar există şi astăzi şi se învecinează cu Caracuiul în partea de sud-vest, peste dealul care desparte aceste două localităţi. În ceea ce priveşte localitatea de baştină a fetei, se spune că tot tătarii au numit-o Karaköy, ceea ce în traducere din turcă/tătară înseamnă „satul negru” sau, în anumite dialecte – „groapa neagră”, groapă – datorită poziţionării la poalele dealurilor a localităţii, negrul însemnând, de fapt, afundat, întunecat.

Există însă şi o a treia versiune, neconfirmată oficial, însă destul de plauzibilă care, de asemenea, se referă originea etimologică a denumirii satului Caracui.

În limba turcă, ca şi în cea tătară, „kara” înseamnă nu doar negru (culoare), ci şi punctul cardinal Nord (de exemplu, Marea Neagră, Karadeniz în limba turcă, înseamnă, de fapt, Marea din Nord, iar Marea Mediterană, situată în sudul Turciei, este numită Akdeniz, adică Marea Albă sau Marea din Sud. Această asociere cromatică a punctelor cardinale este întâlnită şi la alte popoare, inclusiv la români, care numesc Nordul Miază-noapte (asociere cu culoarea neagră), iar Sudul – Miază-zi (asociere cu culoarea albă)).

În acest context, ar fi de remarcat faptul că satul Acui (din etimonul tătăresc Ak köy), din raionul Cantemir, înseamnă, în traducere, „satul alb” sau „satul din sud, de la miază-zi”. Faptul nu este întâmplător, întrucât, la o privire atentă a hărţii istorice a vechilor teritorii ale Principatului Moldovei arendate tătarilor nohai în sudul Basarabiei, localităţile Caracui şi Acui se situează pe limita nordică şi, respectiv, sudică a regiunii în cauză. Cu titlu de paranteză, vom preciza că, potrivit datelor istorice, începând cu anul 1484 şi până la 1812, Bugeacul (care se întindea până în zona unde este situat satul Caracui de astăzi), făcea parte din paşalâcul turcesc de la Silistra şi era populat, în mare parte, de tătari.

De asemenea, un alt exemplu care confirmă această ipoteză este denumirea de Cetatea Albă (în turcă – Akkerman). Cetatea era amplasată la extrema sudică a teritoriului controlat de turci şi tătari şi înseamnă, de fapt, „cetatea din Sud”.

Astfel, este foarte probabil ca în traducere Caracui să însemne, de fapt, „satul din Nord”, care marca frontiera nordică a paşalâcului turcesc, populat, în mare parte, de tătari.

Frumos din exterior, dar devastat şi distrus din interior

După ocupaţia sovietică, satul Caracui, care anterior fusese sub jurisdicţia administrativă a judeţului Lăpuşna, a fost trecut, după împărţirea administrativ-teritorială pe raioane, în raionul Leova şi era satul de hotar al acestui raion, la limită cu raionul Hânceşti (care, în perioada sovietică, se numea Cotovschi). Abia la sfârşitul anilor 80, începutul anilor 90, după mai multe demersuri din partea autorităţilor locale, satul a fost trecut în raionul Hânceşti, în a cărui subordine administrativ-teritorială a fost până la revenirea la judeţe, reformă efectuată în anul 1998. Astfel, începând cu anul 1998, satul Caracui s-a aflat în judeţul Lăpuşna, iar din 2003, după reîmpărţirea teritorial-administrativă pe raioane, a revenit în raionul Hânceşti, în a cărei subordine se află până astăzi. Ar mai fi de menţionat că, în perioada sovietică, satul Caracui era destul de dezvoltat, comparativ cu alte localităţi din regiune, şi avea o contribuţie semnificativă la dezvoltarea economică a raionului din care făcea parte.

După destrămarea imperiului sovietic însă, localitatea a intrat în delăsare, obiectivele economice s-au ruinat, iar edificiile instituţiilor social-culturale au început să degradeze continuu. Infrastructura, fiind lăsată de izbelişte, s-a distrus cu trecerea anilor, drumurile au devenit, în cea mai mare parte, impracticabile, iar oamenii, în special cei tineri, au început părăsească, unul câte unul, satul de baştină, în căutarea unui trai mai bun.

Cauzele pentru care s-a ajuns la o astfel de situaţie sunt diverse: atât sărăcia generalizată, cu care se confruntă întreaga Republică Moldova de peste 20 de ani încoace, cât, în special, problemele locale de ordin administrativ, implicit lipsa de iniţiativă şi incompetenţa autorităţilor care au guvernat localitatea în ultimele două decenii…

„Aşa nu se mai poate”…

Deşi sunt, în cea mai mare parte, plecaţi peste hotare, tinerii din Caracui nu au uitat de satul lor natal. Aflaţi la mii de kilometri distanţă de locul unde s-au născut, aceştia par a fi mereu interesaţi de ceea ce se întâmplă acasă, manifestându-şi patriotismul local în special pe site-urile de socializare, unde au constituit zeci de grupuri şi grupuleţe în a căror denumire figurează obligatoriu denumirea „Caracui”. Aceste grupuri virtuale, ale căror membri depăşesc, de multe ori, numărul de 500-600 de persoane, se străduiesc să-şi prezinte satul în cele mai frumoase culori, atât prin plasarea de poze cu imagini pitoreşti, cât şi prin istorioare hazlii sau amintiri frumoase care îi fac să-şi amintească cu drag de satul natal.

Totodată, fiind conştienţi de situaţia reală în care se află satul lor, mulţi dintre aceşti tineri au decis să se implice activ şi să-şi salveze satul de la dezastru, oferindu-se să contribuie personal şi direct la renovarea şi dezvoltarea lui. Unul dintre cei care au dat dovadă de iniţiativă în acest sens este şi Vadim Pânzaru, un tânăr de 30 de ani, care este decis să preia conducerea localităţii şi să dea startul unor schimbări pozitive, astfel încât, peste câţiva ani, satul său să-şi recapete bunul nume de altădată, iar cei plecaţi să se reîntoarcă la vatră, alături de părinţii şi rudele lor mai în vârstă.

Vadim Pânzaru: Nu mai putem miza pe mentalităţile învechite care şi-au dovedit ineficienţa

Interviu cu Vadim Pânzaru, candidat la alegerile locale din 5 iunie pentru funcţia de primar al satului Caracui

- Domnule Vadim Pânzaru, care este cauza care v-a determinat să candidaţi la funcţia de primar al satului Caracui?

- Am decis să candidez la această funcţie, în primul rând, pentru că îmi pasă de viitorul satului meu. Îmi iubesc satul şi nu am de gând să plec nicăieri în altă parte. Totodată, îmi doresc ca cei care locuiesc aici şi eu implicit să avem parte de condiţii normale de trai: să avem drumuri şi poduri pe care să putem circula, să avem apă şi canalizare, să fim şi noi conectaţi la reţeaua de gaze naturale, să avem străzi iluminate, să funcţioneze centrul de sănătate, unde oamenii să se poată adresa atunci când au probleme de sănătate, şi multe alte probleme care există astăzi şi care nu au fost, din păcate, soluţionate de către cei care au condus Primăria satului Caracui până în prezent.

- Aţi ales să candidaţi independent. De ce? Nu aţi reuşit să convingeţi vreun partid să vă susţină? Pentru că o confruntare electorală presupune cheltuieli financiare, resurse umane etc.

- Eu nu reprezint şi nici nu-mi doresc să reprezint vreun partid anume. Cei care astăzi se bucură de susţinere financiară din partea unui partid sau altul, în cazul în care vor ajunge primari sau aleşi locali, vor trebui să întoarcă investiţia care a fost făcută ca ei să ajungă în aceste posturi. Nimeni nu investeşte bani degeaba. Eu însă nu vreau să fiu dator în faţa cuiva, care nu are legătură directă cu satul meu. Şi nici să reprezint interesele cuiva, care este străin de problemele noastre. Partidul meu este satul Caracui şi oamenii care trăiesc aici. Pentru ei vreau să-mi dedic cunoştinţele şi experienţa. Eu nu vreau să-i reprezint doar pe oamenii care fac parte dintr-un partid anume. Vreau să-i reprezint pe toţi, indiferent de opţiunile lor politice, pentru că un primar este ales de oameni şi trebuie să lucreze pentru oameni, pentru toţi oamenii. Iar în ceea ce priveşte viaţa politică a fiecăruia dintre noi, sunt de acord că trebuie să avem o anumită viziune în acest sens, însă acest fapt nu trebuie să-i afecteze pe cei care au o viziune diferită. În calitatea mea de primar al satului Caracui voi încerca să adun toate organizaţiile politice şi să le conving să-şi unească eforturile şi potenţialul, astfel încât fiecare dintre ele să contribuie la schimbarea în bine a situaţiei.

- Totuşi, ca să poţi face faţă situaţiei, este nevoie de bani. Totul costă bani, iar primăriile din Republica Moldova dispun, din păcate, de prea puţine fonduri ca să se poată descurca cu problemele pe care le au în faţă.

- Desigur, într-o anumită măsură, aveţi dreptate. Fără bani nu poţi asfalta drumurile, nu poţi săpa canalizare, nu poţi renova sau construi obiective de infrastructură. Fără îndoială, dacă vorbim de Bugetul de Stat al Republicii Moldova, situaţia la acest capitol nu este deloc încurajatoare. Un primar însă nu trebuie să stea mereu cu mâna întinsă la Guvern şi să aştepte să-i pice, din când în când, câte o fărâmitură. Există şi multe alte posibilităţi de a obţine bani, există o mulţime de programe comunitare, transfrontaliere, care finanţează proiecte de dezvoltare. Pentru aceasta însă este nevoie de competenţă şi ambiţie din partea administraţiei primăriei. Vom scrie proiecte, vom aplica la programele de finanţare transfrontalieră, ne vom înfrăţi cu localităţi din spaţiul comunitar, ne vom strădui să aducem investitori, astfel încât contribuţia la bugetul local să fie mai mare şi, desigur, vom încerca să-i convingem pe cei de la Guvern că proiectele noastre sunt cele mai viabile şi de perspectivă, astfel încât să ne numărăm şi noi printre cei care beneficiază de finanţare de la Bugetul de Stat, prin intermediul programelor pe care le demarează.

Pe de altă parte, sunt convins că există foarte multe proiecte care nu necesită multe fonduri şi pot fi suportate de bugetul local, aşa modest cum este el astăzi. Iar o problemă extrem de importantă, care poate fi soluţionată fără mari investiţii financiare, este amenajarea teritoriului şi salubrizarea localităţii. Sunt convins că fiecare gospodar din satul nostru este capabil să-şi facă cu forţe proprii curăţenie în faţa propriei porţi, iar Primăria poate, pe cont propriu, să amenajeze o gunoişte şi să asigure periodic colectarea deşeurilor, astfel încât spaţiul public să fie curat în permanenţă. De asemenea, voi avea grijă ca, împreună cu oamenii, să sădim cât mai mulţi copaci şi chiar să sădim un parc în centrul satului, unde oamenii să se poată întâlni unul cu altul şi unde să organizăm evenimente cultural-educative de sărbători. Şi cred că acest lucru se poate face tot din forţe proprii. Am foarte multe planuri şi idei pe care le voi pune în practică când voi fi primar. Şi sunt convins că oamenii mă vor susţine.

- Pornind de la ce aţi spus mai devreme, aş vrea să vă întreb cum v-aţi structurat priorităţile, care este programul dumneavoastră cu care veniţi în faţa cetăţenilor?

- Sunt câteva obiective principiale pe care mă angajez să le realizez în funcţia de primar al satului Caracui. Toate sunt extrem de importante, de aceea, toate acestea se află la acelaşi nivel în ordinea priorităţilor.

În primul rând, vreau să soluţionez problema drumurilor din sat, care, la ora actuală, se află într-o stare deplorabilă. Şi aici am în vedere nu doar porţiunea de drum asfaltată, ci toate arterele importante din sat, care, în caz de plouă, devin impracticabile din cauza noroiului care ajunge până la genunchi. Este o problemă insuportabilă pentru oamenii care sunt nevoiţi, zi de zi, să parcurgă aceste trasee. Mă voi strădui cel puţin să împrăştii pietriş pe aceste drumuri, ca oamenii să nu mai fie nevoiţi să înoate prin noroi după fiecare ploaie. De asemenea, voi avea grijă ca, periodic, pe fiecare arteră din sat să treacă un buldozer, care să îndrepte drumurile şi să nu admitem ca acestea să se deterioreze la maximum şi să dispară, aşa cum se întâmplă astăzi cu multe drumuri din localitate.

La fel de importantă pentru o bună parte dintre localnici este şi problema podurilor. Satul Caracui este, practic, divizat în două părţi de o râpă prin care curge un pârâu. Toate podurile peste această râpă care fac legătura unei părţi de sat cu cealaltă sunt într-o stare jalnică, iar pe multe dintre ele de mult nu se mai circulă. Astfel, în foarte multe cazuri, oamenii care vor să-şi aducă acasă de pe deal porumbul sau alte recolte pe care le au, sunt nevoiţi să ocolească câţiva kilometri cu tractorul sau camionul, deşi pământurile lor se află foarte aproape de casa în care locuiesc.

O altă problemă de principiu pe care am de gând să o implementez este gazificarea localităţii. Personal sunt inginer de meserie, absolvent al Universităţii Tehnice din Moldova, specializat în alimentarea cu căldură şi gaze, ventilare. Astfel, începând cu anul 2003, am lucrat în calitate de maistru de specialitate, în domeniul gazificării, în oraşul Hânceşti. Între 2005 şi 2009, am fost diriginte de şantier în satul Logăneşti, unde am gestionat întregul proces de gazificare a respectivei localităţi. În momentul de faţă, lucrez în calitate de inginer la construcţia gazoductelor din raionul Leova şi, în paralel, am participat la gazificarea caselor de la Nemţeni, construite după inundaţiile din vara anului trecut. Am participat direct şi nemijlocit la gazificarea multor localităţi, implicit situate în preajma satului meu. De aceea, mă ambiţionez ca, în perioada imediat următoare, să gazific şi satul Caracui.

Un alt proiect pe care îl voi demara imediat va fi amenajarea cimitirului din sat. Personal mă simt de fiecare dată jenat când păşesc pe locul unde sunt înmormântaţi rudele şi consătenii mei care nu mai sunt printre noi. Şi consider că este o ruşine pentru întreg satul faptul că spre şi în cimitir, practic, nu există drum, iar cortegiile funerare abia de pot să ajungă la groapă. De aceea, voi avea grijă să fac tot posibilul pentru a face ordine în cimitir, cel puţin, din respect pentru morţii noştri îngropaţi acolo.

Tot printre priorităţi se numără şi amenajarea stadionului din centrul satului; alimentarea cu apă potabilă centralizată a localităţii; construcţia reţelei de canalizare; renovarea şi redeschiderea celor două băi publice, care, de altfel, au funcţionat până în anii 90; renovarea centrului ambulatoriu şi deschiderea cel puţin a unei farmacii, astfel încât oamenii să poată beneficia de consultaţie medicală şi medicamente, fără a mai fi nevoiţi să meargă la Hânceşti sau în altă parte.

- Nu vi se reproşează că sunteţi prea tânăr, că nu aveţi destulă experienţă pentru a conduce o primărie?

- În discuţiile pe care le-am avut până acum cu oamenii nu mi s-a reproşat aşa ceva. Însă dacă există persoane care cred astfel, vreau să le transmit că sunt un bărbat trecut de 30 de ani, am studii superioare, am lucrat şi am condus echipe de specialişti şi ingineri, am gestionat procesul de gazificare în multe sate din Republica Moldova. Nu sunt un om lipsit de experienţă. Eu aş zice, dimpotrivă, că cei care ne-au condus până acum şi care îşi doresc să ne mai conducă nu doar că n-au pregătirea necesară pentru a conduce o comunitate, dar nici interesul să o facă. Oamenii trebuie să înţeleagă că exigenţele de astăzi necesită să ţii pasul cu timpul, să cunoşti calculatorul, să te pricepi la scris proiecte, să fii energic şi, cel mai important, să fii tânăr, astfel încât să poţi ţine ritmul evoluţiei. Consider că marele meu avantaj este anume faptul că sunt tânăr. Ajunge cât ne-au condus cei „cu experienţă”, care n-au făcut nimic pentru satul nostru.

Vreau să fiu înţeles corect. Am tot respectul pentru oamenii mai în vârstă, dar şi ei trebuie să înţeleagă că, dacă vor schimbări în bine, trebuie să ne lase pe noi, cei tineri, să ne implicăm în acest proces. Nu mai avem dreptul să mizăm pe mentalităţile învechite care şi-au dovedit ineficienţa. E timpul să avem o abordare modernă asupra lucrurilor, dacă vrem să fim moderni, iar satul nostru să fie unul de care să ne mândrim. Vreau să demonstrez că şi în satul nostru se pot face multe lucruri frumoase. Eu nu pot şi nici nu vreau să cumpăr alegătorii cu bani, orez sau alte pomeni electorale. Eu vin în faţa oamenilor sincer şi cu inima deschisă.

- Vă mulţumesc şi vă doresc succes.

Chirtoacă, troleibuzele şi albastrul cerului

Pe final de mandat, primarul liberal al Chişinăului a decis să cumpere troleibuze noi pentru locuitorii capitalei. Bani s-au găsit – am mai luat un împrumut de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Şi compania care să ne furnizeze troleibuzele a fost găsită, este de vorba de Compania „Belkomunmash” din Republica Belarus. A rămas o singură problemă nesoluţionată deocamdată: culoarea troleibuzelor! Mama ei de culoare! Atât Chirtoacă, cât şi funcţionarii din Primărie strâng neputincioşi din umeri: chişinăuienii sunt cei care decid. Şi dacă tot „votarea e la modă”, vorba edilului Chirtoacă, Primăria capitalei a lansat (da, da!) un ditamai concurs, în adevăratul sens al cuvântului, astfel încât cetăţenii să se poată expune şi să aleagă democratic culoarea care li se potriveşte. Ca nu cumva, Doamne fereşte, să cadă în depresie, atunci când cele peste 100 de troleibuze noi vor invada principalele artere ale Chişinăului. 

 

Şi să vezi ghinion. Deşi termenul limită de stabilire a culorii noilor troleibuze a fost 5 decembrie, chişinăuienii, într-un mod cu totul iresponsabil, nu s-au prea înghesuit să intre pe site-ul Primăriei şi să participe la concurs. Şi astfel, primarul Chirtoacă s-a văzut nevoit să mai prelungească termenul cu încă cinci zile. Dar nici de această dată situaţia nu s-a prea schimbat. Numărul participanţilor la sondaj abia depăşeşte 5 000 de persoane. Şi când te gândeşti că Chişinăul are peste un milion de cetăţeni…

Să fie oare locuitorii capitalei într-atât de indiferenţi, încât să nu le pese cum vor arăta noile troleibuze din Chişinău? Sau poate de vină sunt pensionarii, care, deşi sunt cei care se folosesc cel mai des de troleibuze, nu şi-au tras internet şi, prin urmare, nu pot accesa pagina web a Primăriei? Sau poate moldovenii din capitală s-au obişnuit cu actualele troleibuze, produse în anii 60-70, vopsite în roşu de regimul sovietic, fără consultarea cetăţenilor, adică într-un mod total nedemocratic, şi nu-şi mai doresc altele noi?

Fără îndoială, o parte din vină o poartă şi compania din Belarus care a menţionat categoric că poate vopsi troleibuzele în doar două culori. Dacă beloruşii nu ar fi fost atât de încăpăţânaţi, am fi vopsit troleibuzele în culorile tricolorului nostru naţional şi astfel, problema ar fi fost rezolvată de la sine. Or, exact asta consideră edilul capitalei, care, fiind cea mai importantă, în ordinea responsabilităţilor, persoană din Chişinău, şi-a exprimat propria opinie vizavi de culoarea care s-ar potrivi mai bine troleibuzelor. Astfel, în situaţia în care opţiunea tricoloră se exclude, Chirtoacă consideră că nuanţa care ar mai reduce din monotonia oraşului este albastrul deschis. Culoare care, să nu înţelegeţi greşit, nu este doar a Partidului Liberal, ci reprezintă bolta cerească şi, de ce nu, seamănă cu culoarea reprezentativă a Uniunii Europene, dacă tot ne dorim o capitală europeană. Şi ce dacă albastrul european este mai intens? Nu are a face!

…Deocamdată nu ştim care va fi culoarea viitoarelor troleibuze din Chişinău, după cum nu ştim dacă vom avea, în genere, troleibuze noi. Şi dacă se va întâmpla ca, până la urmă, să rămânem cu actualele troleibuze roşii, vina în acest caz va aparţine exclusiv populaţiei. Pentru că anume populaţia a dat dovadă, pentru a câta oară!, de o totală lipsă de interes şi solidaritate, mai ales că li se cere un lucru atât de simplu: „spune, dom’le, ce culoare preferi!”.

În situaţia în care democraţia presupune participare şi implicare civică, ne alăturăm şi noi campaniei iniţiată de primarul Dorin Chirtoacă, în speranţa că îi vom sensibiliza pe locuitorii Chişinăului şi-i vom determina să fie mai responsabili, măcar atunci când problema îi vizează la modul cel mai direct.

Votează, lume!

P.S.

Chiar dacă puţină lume a răspuns la apelul lui Chirtoacă în privinţa culorii troleibuzelor, important este că majoritatea dintre cei care au exprimat o opţiune (29,8 la sută) a ales culoarea preferată de primarul liberal, adică ALBASTRUL cerului. Zic important pentru că, potrivit sondajului de pe site-ul (la fel de ALBASTRU) al Primăriei capitalei, pentru culoarea VERDE, specifică stejarului, au optat cei mai puţini dintre locuitorii Chişinăului, doar 2,4 dintre respondenţi. Or, în această situaţie, VERDELE de pe pagina oficială a Guvernului chiar nu se justifică. Cel puţin pentru chişinăuieni.

P.P.S.

Este bine că, în cazul Pomului de Crăciun din centrul Chişinăului, decizia privind culoarea sa a fost luată unilateral de Primărie, fără a mai fi consultată populaţia. Nu de alta, dar riscam să rămânem fără brad în toiul sărbătorilor de iarnă, sau, în cel mai bun caz, să avem un brad de culoare albastră. Şi asta nu e nici european, dar nici estetic.

Filat vrea anticipate ca să-i îngroape politic pe Lupu şi Ghimpu

După aproape trei săptămâni de la alegerile din 28 noiembrie, marcate de frământări şi incertitudini, lucrurile par să se limpezească. Filat a ales calea organizării unor noi alegeri parlamentare anticipate, care să se desfăşoare la finele anului viitor, iar foştii săi parteneri de coaliţie, Mihai Ghimpu şi Marian Lupu, refuză categoric un asemenea scenariu, de frică să nu împărtăşească soarta AMN. Negocierile dintre PLDM, PL şi PD au intrat în impas şi, în momentul de faţă, reconstituirea AIE pare aproape imposibilă.

Ce presupune constituirea AIE 2 sau ce le propune Filat lui Lupu şi Ghimpu?

Potrivit reprezentanţilor PD şi PL, Vladimir Filat insistă asupra partajării funcţiilor în guvern în mod proporţional cu mandatele obţinute la alegeri, ceea ce ar însemna ca peste 50 la sută din funcţiile din guvern, inclusiv funcţia de prim-ministru, ar urma să revină PLDM. Şi, întrucât noua majoritate dispune de mandate insuficiente pentru a putea alege şeful statului, la sfârşitul anului viitor, să fie organizate noi alegeri parlamentare anticipate. Or, în această situaţie, partidul premierului ar putea lua decizii de unul singur, ceilalţi doi urmând să aibă un rol decorativ, fără putere de decizie. Acest lucru i-ar permite premierului să-şi asume integral guvernarea până la viitoarele alegeri, implicit să-şi mărească considerabil capitalul politic, astfel încât după următoarele anticipate să-şi dubleze numărul de mandate şi să poată guverna de unul singur, nefiind nevoit să mai caute aliaţi cu care să împartă funcţiile-cheie în stat.

Strategia PLDM este cât se poate de logică, dacă e să ţinem cont de modul perfid în care s-a manifestat Filat în raport cu foştii săi parteneri din AIE. Or, eşecul lamentabil al AMN, dar şi scorul modest înregistrat de PL şi PD la ultimele alegeri, este, în mare parte, „meritul” colegului Filat, care, profitând de poziţia sa de prim-ministru şi de câteva ministere-cheie care i-au revenit, a demontat, cărămidă cu cărămidă, partidele partenerilor de coaliţie. Toată lumea îşi aminteşte cum Filat absorbea nesăţios filialele teritoriale ale AMN în special, dar şi cele ale PD şi PL, şi cum acesta îi ademenea, într-un mod total neortodox, pe primarii şi reprezentanţii consiliilor raionale aleşi pe listele altor partide, inclusiv ale partenerilor de coaliţie, determinându-i să adere la PLDM.

PLDM, groparul foştilor colegi de coaliţie

Astfel, situaţia PD este cât se poate de jenantă. În primul rând, PD, deşi a participat la guvernare, nu-şi poate asuma efectele pozitive ale acesteia, pentru că rolul său în fostul şi încă actualul guvern a fost perceput de către opinia publică ca fiind unul pur formal, de subordonare în raport cu partidul premierului Filat. PD a fost perceput mai degrabă ca antipod al PL-ului în chestiuni de importanţă secundară pentru marea majoritate a populaţiei, cum ar fi aşa-zisele probleme identitare sau cele legate de „adevărul istoric”, probleme care, cum se spune în popor, „nu ţin nici de foame, nici de sete”.

Nici PL nu se află într-o poziţie prea bună. Deşi Mihai Ghimpu obţinuse funcţia de preşedinte al Legislativului şi, prin cumul, pe cea de şef interimar al statului, acesta a fost limitat în acţiuni, neavând pârghii directe de influenţare a Executivului, care, fiind sub conducerea lui Filat, a boicotat orice acţiune politică a liderului PL. Astfel, la fel ca şi în cazul PD, liberalii au fost împinşi pe un segment electoral destul de îngust, fiind determinaţi să se consume, timp de un an de zile, în retorici sterile şi de multe ori iritante pentru o parte importantă de cetăţeni, ale căror probleme nu se regăseau în preocupările liderului liberal. Însuşi Mihai Ghimpu a repetat în mai multe rânduri că este limitat în acţiuni şi că Filat îşi asumă nejustificat rolul de lider al alianţei de guvernământ.

În altă ordine de idei, pe întreaga durată a mandatului actualului guvern, Filat s-a străduit să arate ca o figură distinctă în AIE, un fel 1 contra 3, cu scopul de a împărţi electoratul AIE în două jumătăţi egale: una pentru PLDM, iar a doua pentru celelalte trei componente ale AIE, respectiv PL, PD şi AMN. Or, acest lucru şi-a găsit confirmare în rezultatele alegerilor din 28 noiembrie: din cei aproximativ 60 la sută dintre votanţii alianţei, mai mult de jumătate (29,42%) au optat pentru PLDM, în timp ce cealaltă jumătate a revenit PD (12,72%), PL (9,96%) şi AMN (2,3%).

Acest rezultat nu a fost însă în stare să potolească setea avidă de putere a liderului PLDM. Mai mult decât atât, pentru „pragmaticul” premier acest rezultat a reprezentat un argument incontestabil care confirmă că, dacă situaţia continuă în acelaşi ritm, PLDM ar putea înghiţi şi cealaltă jumătate a electoratului AIE şi să devină astfel, singurul partid „democratic şi proeuropean”, în stare să ducă Republica Moldova în UE şi să împiedice o eventuală „revenire a comuniştilor la putere”.

Ghimpu şi Lupu – în legitimă apărare

Respectiva situaţie este binecunoscută celor doi foşti AIE-işti, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu, care înţeleg mai bine ca oricând că organizarea unor noi alegeri parlamentare anticipate s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru cei doi, existând chiar riscul ca cel puţin unul dintre ei să repete exemplul trist al AMN şi nu reuşească nici măcar să treacă pragul electoral de 4 la sută. De aceea, atât Lupu, cât şi Ghimpu, îşi doresc evitarea cu orice preţ a alegerilor anticipate şi instituirea unei guvernări cu mandat integral de 4 ani, timp în care să-şi poată consolida poziţiile şi să depăşească handicapurile de imagine cu care se confruntă în prezent. În acest context, chiar şi trecerea în opoziţie este mai convenabilă din punct de vedere politic şi electoral, decât o participare la o nouă guvernare provizorie, fără pârghii de decizie, în umbra distrugătoare a partidului condus de Vladimir Filat.

Mai ales că, deja astăzi, PD se confruntă cu deficienţe mari la capitolul imagine, fiindu-i imputată (nu fără intervenţia discretă a premierului Filat) pecetea de trădător al alianţei şi de om al comuniştilor, care ar fi dispus să readucă PCRM la putere, doar ca să se pricopsească cu funcţia de şef al statului. Această isterie generalizată a fost provocată şi alimentată de „oamenii de presă” ai lui Filat, care, chiar şi în cazul în care Marian Lupu ar alege să meargă pe varianta reconstituirii AIE, vor continua să valorifice umbra de neîncredere care planează asupra liderilor PD, cu scopul a distruge definitiv acest partid. Iar Lupu, neavând pârghii în Guvern, să nu se poată apăra.

Şi dacă o eventuală coalizare a PD cu PCRM, în vederea constituirii unei coaliţii de centru-stânga şi-ar găsi, într-un anume fel, justificare, ţinând cont de similitudinile ideologice care există între cele două formaţiuni, situaţia PL este mult mai dramatică. În primul rând, liderii PL au insistat, total neinspirat, asupra neadmiterii, sub nici o formă, a unei eventuale coaliţii de guvernare naţională, care să implice toate partidele cu reprezentare parlamentară, inclusiv PCRM. Cuvântul de ordine al liderilor PL, atunci când era vorba de o posibilă alianţă cu comuniştii, a fost „niciodată”. Or, se ştie că, mai ales în politică, regula este „niciodată să nu spui „niciodată””. Astfel, PL s-a încâlcit în propriile mreje, din care astăzi nu poate ieşi. Pe de o parte, riscă o moarte lentă, care ar dura circa un an de zile, până la următoarele alegeri anticipate, sau o lovitură puternică cu efect imediat, provocată de o posibilă complicitate la constituirea unei alianţe de centru-stânga. Cea de a doua variantă le-ar lăsa liberalilor ceva şanse de reabilitare, minime de altfel, însă doar în cazul în care s-ar constitui o guvernare cu un mandat de patru ani, iar PL ar rămâne în opoziţie. Nu mai puţin importante sunt şi alegerile locale generale, din primăvara anului viitor, în cadrul cărora PL are toate „şansele” să piardă şi ultima pârghie administrativă importantă de care dispune în prezent – funcţia de primar al capitalei.

PLDM împotriva tuturor sau toţi împotriva PLDM

Spuneam mai sus că a început să prindă contur conţinutul negocierilor, în vederea constituirii viitoarei guvernări. Liderii partidelor parlamentare, mai puţin PCRM, încep să se „scape cu vorba”, cu sau fără voie, despre fondul discuţiilor, lansându-se în acuzaţii şi învinuiri reciproce. Marian Lupu, de exemplu, l-a acuzat deschis pe Filat că tergiversează intenţionat reconstituirea AIE şi că refuză categoric să facă compromisuri. Acelaşi lucru l-au afirmat şi liderii PL, deşi mai puţin tranşant, dar lăsând să se înţeleagă clar că nu-şi doresc o alianţă cu PLDM în cadrul căreia să aibă rol secund, de purtători de manta ai lui Filat.

Prin urmare, cei doi îşi doresc să-l pună la respect pe Filat şi să-l determine să împartă egal portofoliile în guvern, astfel încât să aibă şanse de restartare politică egale, dacă tot se merge la noi anticipate. Însă, în cazul în care Filat va refuza să cedeze, constituirea unei AIE 2 va deveni imposibilă, iar Lupu va alege alianţa cu PCRM, în timp ce Ghimpu şi fracţiunea sa parlamentară îl va ajuta, votând pentru modificarea articolului 78 din Constituţie, care împiedică alegerea şefului statului, astfel încât Lupu să fie ales preşedinte. Aruncarea PLDM în opoziţie – aceasta ar singura variantă posibilă pentru oprirea ascensiunii politice a lui Filat, oprire pe care şi-o doresc mult atât liberalii lui Ghimpu şi Chirtoacă, cât şi democraţii lui Lupu, Diacov şi Plahotniuc. Or, un PLDM (care, de altfel, este format în cea mai mare parte din oportunişti şi oameni fără verticalitate), aflat în opoziţie şi în conflict direct cu Puterea, nu ar mai trebui nimănui şi s-ar descompune la fel de repede cum s-a constituit.

Nicolae FEDERIUC

Semnează pentru KGB

FLUX, condamnat din nou de judecătorii Puterii

Judecătoria Buiucani a dat câştig de cauză deputatului AMN, Veaceslav Platon, în dosarul intentat împotriva publicaţiei FLUX, judecat marţi, 15 iunie 2010, în prima instanţă. Conform deciziei instanţei de judecată, ziarul nostru este obligat să-i achite lui Platon daune morale în sumă de 200 000 de lei, pentru faptul că i-ar fi ştirbit onoarea şi demnitatea. Preşedintele şedinţei de judecată care a pronunţat sentinţa este Liuba Pruteanu, vicepreşedintele Judecătoriei Buiucani, numită în această funcţie pe un termen de 4 ani de preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, la 10 martie 2010.

Poate facilita România regimul de eliberare a vizelor?

Din data de 15 iunie, Bulgaria va simplifica regimul de eliberare a vizelor pentru Republica Moldova, relatează BASA-press. Facilitările au drept scop majorarea numărului de turişti în această ţară. De înlesniri similare beneficiază şi cetăţenii din Federaţia Rusă, Ucraina şi Belarus. Astfel, persoanele care au obţinut anterior o viză pentru Bulgaria şi nu au încălcat regimul de vize, vor putea beneficia de viză pe o perioadă de un an. Cetăţenii care au avut vize de un an, îşi vor putea perfecta acum viza pe o perioadă de doi, ori cinci ani pentru Bulgaria.

Citește mai mult din acest articol

Ghimpu despre mulsul ţânţarilor şi actele de binefacere

Recent, preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, a comentat reacţiile iscate, mai ales în presă, de numirea fostului director al Spitalului de Psihiatrie din Costiujeni, Constantin Ţurcan, în funcţia de consilier prezidenţial. „Nouă ne place să mulgem ţânţarul”, a spus el cu eleganţa stilistică pe care a exersat-o de mic copil prin hârtoapele de la Coloniţa.

Citește mai mult din acest articol

Doctor Ghimpu a devenit Academician

Motto: “Vivat academia

Vivant professores

Vivat membrum quodlibet

Vivat membra quaelibet

Semper sint in flore.”

(Imnul „Gaudeamus igitur”, versuri de Christian Wilhelm Kindeleben, 1781)

Mai multe agenţii de ştiri ne anunţă că la 26 mai, anul mântuirii 2010, onorificul Doctor Mihai Ghimpu al Universităţii din Bucureşti a devenit Academician.

Citește mai mult din acest articol

Răvaş din Transnistria: FLUX-ul m-a învăţat să citesc româneşte

Ne-a venit o scrisoare la redacţie, semnată de Vera Josanu, o pensionară din satul Chiţcani, raionul Slobozia (localitate aflată în subordinea regimului ilegal separatist de la Tiraspol). Am remarcat această scrisoare datorită stilului simplu dar, în acelaşi timp, profund, exprimat în dulcele grai moldovenesc care încă mai este viu în multe din satele noastre. Doamna Vera Josanu ne scrie cu litere chirilice, pentru că, fiind sub regimul lui Smirnov, nu a avut posibilitatea să înveţe scrisul latinesc. Dar, ne spune ea, de când a descoperit ziarul FLUX, îl citeşte continuu, şi „îşi aminteşte” cum se vorbeşte şi se scrie corect româneşte. Nu ascundem, ne-a flatat această scrisoare. Citiţi-o şi veţi vedea şi dumneavoastră de ce. Am decis să publicăm acest răvaş, deşi, în loc de post-scriptum, doamna Vera Josanu ne roagă să nu i-l publicăm, de teamă că cititorilor noştri nu le va fi interesant să-l citească. Dar dacă ne-a plăcut nouă, jurnaliştilor, atât de mult modul în care Vera Josanu şi-a înşirat gândurile, suntem siguri că le va place şi cititorilor noştri.

Ne-am străduit să redăm textul exact, pentru a nu-i afecta stilul, doar „traducând” literele chirilice în cele latine. Vă invităm, aşadar, să citiţi această scrisoare pentru a înţelege mai bine percepţia unui intelectual creştin de la ţară, care urmăreşte atent şi vibrează la toate problemele şi provocările pe care le trăieşte poporul nostru. De asemenea, este impresionant să descoperi un om care visează de o viaţă să vadă… Dunărea. Lucru pe care noi, cei aflaţi mereu în epicentrul evoluţiilor de tot felul, îl considerăm, din păcate, banal de simplu.

Citește mai mult din acest articol

Ghimpu va fi consultat de un medic psihiatru

La insistenţa ex-preşedintelui Vladimir Voronin, care a declarat în mai multe rânduri că preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, „are probleme cu capul”, acesta din urmă şi-a adus doctorul la Preşedinţie. Cum lucrurile bune trebuie făcute de luni, preşedintele interimar Mihai Ghimpu a semnat, luni, 24 mai, un decret prin care l-a numit pe fostul medic-şef al spitalului de psihiatrie din Chişinău (Costiujeni), Constantin Ţurcan, în funcţia de consilier prezidenţial pentru probleme de dezvoltare socială.

Să fie aceasta o recompensă pentru loialitate? Gurile rele zic că şeful liberal-democraţilor i-ar fi cerut, cu împrumut, nişte fişe medicale de-ale partenerilor de guvernare. Iar fiindcă nu a fost cooperant, a fost demis din funcţie şi înlocuit, se zice, cu o rudă a actualului ministru al sănătăţii. Şi e păcat, pentru că omul a fost atât de ataşat instituţiei pe care a condus-o, încât i-a dedicat chiar şi un imn. Şi dacă v-aţi imaginat scene din filmul lui Miloş Forman „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, vă spunem că lucrurile sunt cât se poate de serioase: nemuritoarele versuri ale „imnului nebunilor”, cum l-a botezat atunci presa din România, a beneficiat de un aranjament muzical realizat de Orchestra Simfonică Naţională a Teleradiodifuziunii din Moldova, fiind interpretat de Corul «Moldova». S-ar putea să avem în curând şi un imn al Preşedinţiei. Cuvintele ar putea rămâne aceleaşi, cu mici adaptări la situaţie. Anexăm textul mai jos.

Această numire are, pe lângă alte avantaje, şi unul economic. Potrivit unui proiect de lege, acceptat cu mai bine de o lună în urmă de către guvern, toţi candidaţii la funcţii publice vor trebui să deţină certificate, care să dovedească sănătatea lor mintală. Acum, Preşedintele ţării, deputaţii, miniştrii îşi vor putea lua certificatele direct de la Preşedinţie.

Imnul Spitalului de Psihiatrie din Costiujeni

Text: C. Ţurcan (medic psihiatru, consilierul preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu), I. Ilciuc
Muzica: I. Ilciuc

Aranjament muzical:
Orchestra Naţională Simfonică a Teleradiodifuziunii din Moldova,

dirijor maestru al poporului Gh. Mustea

Interpretează:
Corul “Moldova”, conducător artistic B. Dubosarschi

Pe meleagul nostru scump între coline
E-aşezat pitoresc printre pomi frumoşi
Spitalul Mare al înţelepciunii
Ce ne vrea poporul pe toţi mai sănătoşi

E unicul în codrul mare,
în Moldova noi trăim
E spitalul cel cu care
Medicina ne-o slăvim

Cu alei, clădiri frumoase
Ce rezistă peste-un veac
Cu Biserica domnească
Pentru toţi pe acest meleag

Cu oameni gospodari un colectiv de frunte
Cu tradiţii vechi şi nemuritor
Noi muncim mereu, râvnim înainte
Pentru acest pământ şi pentru acest popor

Medici buni, suflete fine
Ard lângă bolnav la pat,
Luminând jertfesc cu sine
Cum făcea şi Hipocrat

Destinul nostru-n viitor
Cu demnitate şi mândrie
Să slujim acest popor!
Să ne trăiască în vecie!

Cine a stat de-a stânga lui Putin?

Prim-ministrul Republicii Moldova, Vladimir Filat a participat, vineri, 21 mai, la Summit-ul şefilor de Guvern din cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI), care a avut loc la Sankt-Petersburg.

Ziarişti din cercul de simpatizanţi ai premierului ne-au relatat victorioşi că, la Summit, Filat a fost aşezat de gazde în stânga premierului rus, Vladimir Putin. O fi bine. Dar dacă stătea în dreapta era mai bine? Dar dacă ar fi fost aşezat ceva mai departe de Putin era un semn rău? Aşa ori altfel, bănuim că premierul nostru a fost fericit. Pentru că recent, într-o emisiune televizată, Filat a afirmat că Vladimir Putin reprezintă pentru el un model printre premierii actuali din lume. Să fie un model la capitolul activitate în serviciile secrete sovietice sau la cel al îngrădirii libertăţii de exprimare, al răfuielii cu presa ori anihilarea oponenţilor politici?

Citește mai mult din acest articol

Republica Moldova, piesă de schimb în relaţia SUA-Rusia?

Prestigiosul ziar american Washington Post a publicat, săptămâna aceasta, un articol semnat de fostul asistent adjunct al Secretarului de Stat al SUA, David J. Kramer, care se referă la relaţiile dintre Washington şi Moscova şi rolul care îi revine Republicii Moldova în această ecuaţie geopolitică. În articolul respectiv fostul oficial american, un bun cunoscător al realităţilor geopolitice din această zonă a Europei, face o presupunere care nu poate să nu îngrijoreze autorităţile de la Chişinău: administraţia SUA ar fi dispusă să cedeze Rusiei Georgia şi Moldova pentru a-şi reface relaţiile cu Moscova.

Citește mai mult din acest articol

Cursa pentru graţiile Moscovei sau de ce Lupu pledează pentru Planul Kozak

Marian Lupu, de o bucată de timp, tot trepădă pe la Moscova. Au observat-o toţi. Deputaţii se şuşotesc, spunând că Lupu vrea să convingă Kremlinul că el este cel mai devotat prieten al ruşilor. Mai devotat decât Vladimir Voronin, Vladimir Filat, Serafim Urechean şi, bineînţeles, decât Mihai Ghimpu, care, prin contrast, vrea să convingă Moscova, dar şi opinia publică din Republica Moldova, că el este cel mai înverşunat duşman al ruşilor, în schimb, este cel mai bun amic al Bucureştiului. Fiecare ţinteşte câte o felie din electoratul moldovenesc, iar atitudinea faţă de Moscova sau de Bucureşti, de amiciţie sau de inamiciţie, este doar o modalitate de a aborda electoratul, de a face pe placul unui segment electoral. Astfel, Lupu consideră că ar fi bine să pună laba pe voturile celor care privesc cu ochi buni Moscova, iar Ghimpu ţinteşte voturile celor care privesc chiorâş spre Răsărit. Lupu speră că va ajunge preşedinte de ţară cu sprijinul ruşilor, iar Ghimpu crede că se va menţine în cele două funcţii şi îşi va păstra în viitor măcar una dintre ele cu ajutorul fratelui Băsescu.

Deşi nu simetria dintre cei doi aliaţi care se situează public pe poziţii diametral opuse ne interesează în articolul de faţă, ea meritând o abordare aparte, aş mai preciza aici că între cei doi, dincolo de asemănarea de suprafaţă, există o deosebire fundamentală. Ea se reduce la următoarele: în timp ce miza lui Mihai Ghimpu pe Bucureşti este una sinceră, foarte personală şi profund emotivă, miza lui Marina Lupu pe Moscova este una circumstanţială, conjuncturistă şi străină de orice urmă de sinceritate.

Până la un punct, acest joc de-a „te iubesc, nu te iubesc” poate fi înţeles. Trăim într-o lume globalizată, dar şi polarizată, iar Moldova este influenţată puternic dinspre ambele ţări, Rusia şi România, care apar în cazul nostru ca rivali geopolitici. Iar actorii politici, în căutare de sprijin extern care să îi aducă la guvernare, par a fi atât de seduşi de jocul puterii încât uită de interesele naţionale ale ţării pe care vor cu tot dinadinsul să o conducă.

Acesta este şi cazul liderului PD, Marian Lupu, care, aflându-se într-o nouă vizită în capitala Rusiei, a făcut o declaraţie care îl descalifică rău de tot în calitatea sa de om politic. El a declarat pentru postul de radio “Эхо Москвы” (Ecoul Moscovei) că refuzul autorităţilor moldovene de a semna, în 2003, Planul Kozak a fost o greşeală şi a pledat pentru federalizarea Republicii Moldova, din componenţa căreia ar face parte ca subiecţi federativi Găgăuzia şi Transnistria. Nu sunt deloc sigur că Lupu a stat să citească vreodată conţinutul zisului Memorandum Kozak, cel care prevedea, între altele, anularea actualei Constituţii, dizolvarea Republicii Moldova ca stat independent şi crearea unui alt stat pe teritoriul ei, Republica Federativa Moldova, cu trei subiecţi, Transnistria şi Găgăuzia reprezentând, de fapt, cele două instrumente de exercitare directe a puterii de la Moscova la Chişinău. În plus, legalizarea prezenţei militare ruse, care să capete statul de bază militară, era un element-cheie în acel plan.

De altfel, în noiembrie 2003, după ce s-a consumat tensionata săptămână când a fost respins memorandumul Kozak, Marian Lupu, care era membru al Guvernului comunist, n-a suflat nici o vorbă în sprijinul sau împotriva respectivului document. El nu a fost nici în stradă, alături de zecile de mii de protestatari, nici lângă Voronin, care până la urmă a respins documentul respectiv. Unde era atunci falnicul şi foarte vocalul politician de azi, Marian Lupu? Corect! În tufişuri, prin buruiene, acolo unde le este locul celor laşi, al carieriştilor de toată mâna, când ţara are nevoie de oameni de stat, de patrioţi, nu de periuţe de şters getele celor puternici. Aşadar, din 2001 până în 2009, preţ de nouă ani, Lupu, a tot stat în dosul lui Voronin până când acesta l-a făcut viceministru, apoi ministru, iar mai apoi – preşedinte de Parlament. Nici în 2003, nici mai târziu, Lupu n-a zis nici câr despre cât de bun este Planul Kozak. Mai mult, în 2005 el a votat împreună cu toţi ceilalţi deputaţi, care au dat dovadă de o solidaritate unică şi exemplară, atât pentru hotărârile din 10 iunie, cât şi pentru Legea din 22 iulie, care definesc poziţia statului nostru în problema diferendului din Trasnistria. A stat chitic şi a tăcut mâlc, aşteptând să fie promovat de Voronin în urma alegerilor din 2009 la funcţia de preşedinte al ţării. A nu se uita că între timp, fiind mânat de aceeaşi patimă de arivist, Lupu a devenit membru al Partidului Comuniştilor, defilând peste tot la spatele liderului comuniştilor. Iar când Voronin a preferat să propună pe altcineva la postul de şef al statului, proaspătul comunist Lupu a dat bir cu fugiţii şi a devenit cât ai zice peşte democrat. În mod evident, nu lipsa de deschidere spre reforme şi spre integrare europeană a comuniştilor l-au determinat pe Lupu să sară din braţele lui Voronin în braţele lui Ghimpu şi ceilalţi din AIE, ci setea de mărire, eterna obsesie de a deveni preşedinte. Cu orice preţ, cu orice aliaţi, cu orice fel de politică ar fi nevoie să facă pentru a-şi atinge scopul.

Lupu nu este singular în miza lui pe factorul rusesc, utilizat în scopuri strict egoiste de parvenire în vârful ierarhiei statale. Vasile Tarlev şi Dumitru Braghiş sunt alţi doi politicei faliţi care s-au tot dat în spectacol făcând paradă din linguşirea ruşilor. Primul chiar s-a autoproclamat un fel de lider al unei organizaţii inexistente a prietenilor Rusiei în Republica Moldova (de parcă toţi ceilalţi, care nu figurau în lista respectivă, ar fi fost duşmanii ţării respective), iar al doilea a lansat năstruşnica idee de dare în arendă a Transnistriei pe 30 de ani Rusiei. Însă improvizaţiile respective nu i-au salvat de eşecul electoral nici pe unul, nici pe celălalt. Se pare că acum e rândul lui Marian Lupu să le urmeze calea.

Nu punem în discuţie faptul că avem nevoie şi noi, ca şi celelalte ţări europene, să dezvoltăm relaţii pozitive şi durabile cu Moscova. Toată partea asta de lume depinde de ei, energetic în primul rând şi nu numai. Avem trupe ruseşti pe teritoriul nostru. A zis măcar un cuvânt despre asta Marian Lupu? Nimic. De ce? Ca să intre şi mai mult în graţiile ruşilor. Iar pentru a-şi satisface ambiţiile de parvenit, Lupu ar fi gata să plătească orice preţ. Pe socoteala intereselor naţionale ale ţării, fireşte. Mai grav. Aşa cum azi Lupu este prorus de conjunctură, mâine, când aceasta se va schimba, el se va simţi la fel de bine şi în postura de prochinez sau pro-oricine îi va garanta ascensiunea în funcţia râvnită. De aici şi toată mascarada asta a lui Lupu cu 9 mai, cu dusul florilor a doua oară la memorial, cu toată această gesticulaţie ridicolă, care ar trebui să-l scoată pe respectivul mai catolic decât papa sau mai prorus decât toţi politicienii din Moldova luaţi laolaltă. Acest intelectual, care a ameţit atâţia naivi cu limbajul lui sforăitor şi mina gravă, caută azi să-şi întreacă toţi concurenţii în această proba sportivă locală, numită tămâierea Kremlinului sau aburirea rusofililor.

De remarcat că nici Mihai Ghimpu, nici Vladimir Filat şi nici Serafim Urechean nu au avut de obiectat nimic lui Lupu când acesta a deplâns defunctul memorandum Kozak. Ar trebui să înţelegem că şi ei plâng de jalea lui? Nu neapărat, dar tac pentru a păstra cu orice preţ această construcţie eclectică şi deşirată numită AIE.

Ar mai fi de văzut cât de elocvent tac şi doi membri de seamă ai Partidului Democrat, aceştia fiind Oleg Serebrian, deputat şi prim-vicepreşedinte PD, Andrei Popov, viceministru de Externe. Să fie oare tăcerea lor dovada fricii de a-şi supăra şeful de partid sau, pur şi simplu, expresia unei stări de jenă pe care aceşti distinşi domni doresc să o camufleze după o tăcere care nu îi onorează câtuşi de puţin din simplul motiv că opinia publică îi cunoaşte ca pe nişte persoane cu poziţii ferme, rezonabile şi patriotice.

Sergiu PRAPORŞCIC

Ghimpu – coşmarul etern al lui Buquicchio

Preşedintele Comisiei de la Veneţia a crezut că a fost exhaustiv la ultima întâlnire cu preşedintele interimar al Republicii Moldova. I’ll be back, zice Mihai Ghimpu. Dacă vă mai amintiţi, la întoarcerea din vizita de la Strasbourg, preşedintele interimar ameninţa că dacă nu se va găsi soluţia modificării articolului 78 în Parlament, va reveni pe capul lui Buquicchio.

Preşedintele Comisiei de la Veneţia, Gianni Buquicchio, care a avut impresia că a fost destul de explicit încă de la primele discuţii cu înzestratul nostru preşedinte, a rămas exasperat de insistenţa interimarului, care i-a tot fluturat aşii prin faţa ochilor. Europa crede, însă, mai mult în prevederile constituţionale, decât în trucuri de cartofor. De aceea, la ultima întâlnire cu reprezentanţii guvernării de la Chişinău, Buquicchio a fost cât se poate de tranşant în declaraţii. Republica Moldova are dreptul să-şi organizeze instituţiile statului şi să redacteze Constituţia cum doreşte, însă procedura de modificare trebuie să ţină cont de prevederile actualei Constituţii şi de avizul Comisiei de la Veneţia, a spus el, ca să înţeleagă şi cei mai grei de cap.

Arcadie Barbăroşie: Şansele de soluţionare a conflictului transnistrean sunt tot mai puţine

Preşedintele ucrainean Victor Ianukovici va insista ca Misiunea EUBAM să plece din Ucraina, iar după plecarea acesteia, frontiera dintre Ucraina şi Transnistria va fi redeschisă, iar Chişinăul nu va mai putea, aşa cum poate astăzi, să controleze fluxul de mărfuri care ies şi intră în această regiune a Republicii Moldova. De această părere este analistul politic Arcadie Barbăroşie, directorul Institutului pentru Politici Publice.

„Domnul Ianukovici a manifestat o atitudine negativă faţă de EUBAM şi intenţionează să nu mai accepte prezenţa acestei misiuni europene pe teritoriul Ucrainei. Mă tem că Republica Moldova nu va mai putea conta pe ajutorul Kievului pentru soluţionarea conflictului în interesul nostru”, a declarat pentru FLUX Arcadie Barbăroşie.

Citește mai mult din acest articol

Republica Moldova este împinsă spre un război diplomatic cu Ucraina

Deputatul PD Oazu Nantoi, expert pe problematica transnistreană, consideră că, în cazul în care autorităţile de la Kiev vor redeschide frontiera cu Transnistria, vor pune în situaţie grea autorităţile moldovene, care vor fi nevoite să reacţioneze şi să se „războiască cu Ucraina”. Nantoi consideră că Ucraina nu are interes să ia o astfel de decizie, întrucât acest lucru ar provoca scandal şi o răcire categorică a relaţiilor dintre UE şi Ucraina.

„Consider că dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ar fi vorba, în primul rând, de un scandal şi o răcire categorică a relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Ucraina. Şi eu nu sunt sigur că administraţia de la Kiev este gata să meargă în această direcţie. Totodată, astfel ar fi încurajat şi mai mult regimul de la Tiraspol, fiind, totodată, pusă într-o situaţie dificilă conducerea Republicii Moldova, care va fi nevoită să reacţioneze, în pofida faptului că nu este cazul să ne războim cu Ucraina”.

Citește mai mult din acest articol

Moscova şi Kievul fac front comun împotriva Republicii Moldova?

Preşedintele rus Dmitri Medvedev şi cel ucrainean, Victor Ianukovici, au decis să deblocheze frontiera Republicii Moldova cu Ucraina pe segmentul regiunii transnistrene. Acest lucru ar însemna neutralizarea Misiunii EUBAM la frontiera moldo-ucraineană care obligă firmele din regiunea transnistreană să se înregistreze la Chişinău şi să aplice ştampila vamală a Republicii Moldova pentru operaţiunile de import-export. Despre acest lucru scrie în ediţia electronică de joi, 13 mai, cotidianul rusesc Nezavisimaia Gazeta.

Potrivit publicaţiei, în cadrul vizitei preşedintelui rus Dmitri Medvedev în Ucraina, preconizată pentru perioada 17-18 mai curent, cei doi şefi de stat vor emite o declaraţie comună cu referire la regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Nezavisimaia Gazeta menţionează că a obţinut aceste informaţii de la sursele sale din cadrul Ministerului rus de Externe. Esenţa acestei declaraţii o constituie, potrivit sursei, „intenţiile Rusiei şi Ucrainei de a-şi coordona eforturile privind reglementarea transnistreană, unde ambele state au statut de garanţi şi intermediari”.

„Un falus pentru Filat” ca „să dea la bot” la toată Moldova

Desigur, numai în Republica Moldova, unde democraţia este paravanul sub care se ascunde un regim autoritar şi mafiot, este posibil ca demnitarul responsabil de lupta cu crima economică şi corupţia să declare public că „va da la bot la toată lumea” care va atinge cumva interesele primului ministru. Exact acest lucru l-a făcut Viorel Chetraru, directorul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei, pe data de 6 mai 2010, atunci când l-a felicitat personal pe premierul Vladimir Filat cu ziua de naştere. “Să ştiţi că aveţi în spate o echipă de băieţi care, dacă va trebui, o să dea la bot la toată lumea”, a spus Chetraru.

Citește mai mult din acest articol

Religia în şcoală – DA! Referendum consultativ – NU!

Angajată şi subordonată politic, Mitropolia Chişinăului nu mai pridideşte de câteva luni încoace să se jure înfocat şi public cât de mult susţine „iniţiativa curajoasă” a fostului securist nr. 1, Valeriu Pasat, privind desfăşurarea unui referendum consultativ naţional în problema predării religiei în şcolile de stat. FLUX a mai scris despre subiectul respectiv, arătând această ciudată la prima vedere inversare de roluri: în loc ca Pasat şi alţii să susţină Biserica într-o chestiune sau alta, Biserica îl susţine pe Pasat, aşternându-i-se la picioare şi punându-i la dispoziţie, pentru uz politic, toate structurile sale (eparhii, protopopiate, parohii) cu tot cu clerici şi credincioşi.

Aniversarea unui parvenit sau Pumnul lui Chetraru, sărutul lui Lupu şi Falusul lui Ghelici

În ziua de joi, 6 mai, televiziunile au fost paralizate de un eveniment monden, tirajat cu pompă de trubadurii mediatici ai actualei puteri. Întâmplarea face ca tocmai în această zi să se fi născut unul care răspunde la numele Filat. Şi nu ar fi fost mare lucru dacă toată tărăşenia asta nu ar fi avut acel fast demonstrativ atât de penibil, încât amintea deopotrivă şi de epoca “Brejnev”, şi de ritualul de încoronare al unui cap al lumii interlope.Chiolhanul a fost organizat după tipicul sovietic, toţi demnitarii venind la poclon şi aliniindu-se în faţa omagiatului, uşor încovoiaţi, care mai de care, cu buchete de flori şi daruri luxoase. “Glamurosul” nostru premier zâmbea mălăieţ când subalternii, eternii ţucălari şi lingăi ai tuturor puterilor, se întreceau în exerciţii de lichelism şi făţărnicie.

Belşugul care se revărsa din acea atmosferă de paradă a cinismului contrasta puternic cu sărăcia de afară, cu necazurile omului de rând, care se zbate pentru o bucată de pâine într-o ţară săracă, guvernată de patri(h)oţi. Un fel de “ospăţ pe timp de ciumă”, doar că leproşii din cabinetele oficiale sunt purtători de lepră morală, nu fizică.

Triumful patri(h)oţilor sau disputa dintre circari şi panglicari. Exerciţii de autolustruire la tribuna Parlamentului

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră.

Mihai EMINESCU, Scrisoarea I

Săptămâna aceasta s-a făcut mult zgomot la Chişinău pe seama semnării, la 26 aprilie a unui duplicat al textului Declaraţiei de Independenţă votată de Parlament la 27 august 1991. Se presupune că suportul original de hârtie al Declaraţiei de independenţă ar fi fost mistuit de flăcări în timpul barbariei din 7 aprilie 2009. Există şi rumori cum că acel original al certificatului de naştere a Republicii Moldova nu a ars şi că, atunci când va fi găsit, ne vom pomeni că suntem dublu independenţi, de vreme ce vom deţine tocmai două asemenea documente.

Evenimentul din 26 aprilie 2010 a fost prezentat de o anumită parte a presei într-o manieră cu totul penibilă, ca fiind drept epocal, de natură să marcheze pentru eternitate destinele Republicii Moldova. Mulţi foşti nomenclaturişti sovietici şi ştabi de partid şi-au dat cât au putut în petic, drapându-şi nula, vorba lui Eminescu, şi înfăţişându-se poporului în chip de părinţi fondatori şi stâlpi neclintiţi ai statalităţii neomoldovene.

Citește mai mult din acest articol

Reiderii îşi concentrează atacul asupra „Moldtelecom” sau e vorba de o simplă aparenţă?

În ultimul timp, se vorbeşte tot mai des despre intenţia de a privatiza câteva dintre întreprinderile de stat ale Republicii Moldova, sau, mai bine zis, ceea ce a mai rămas de privatizat din marile întreprinderi de stat care încă mai funcţionează. Printre companiile de stat despre care s-a scris în presă că ar urma să fie transmise în proprietatea unor investitori privaţi se numără şi principalul furnizor de servicii de telecomunicaţii din ţara noastră, întreprinderea de stat „Moldtelecom”. Deşi privatizarea, în sine, nu este un lucru rău, în Republica Moldova acest termen a căpătat în timp o conotaţie negativă şi a creat în folclorul popular un termen care explică mai exact percepţia populaţiei faţă de acest fenomen: „prihvatizare”. Adică, pe româneşte, acaparare, ciordire, cum ar veni. O astfel de interpretare a noţiunii de liberalizare a pieţei a fost motivată în timp de privatizări frauduloase, scheme prin care au fost falimentate şi ulterior însuşite la un preţ derizoriu un şir întreg de întreprinderi strategice. Iată de ce astăzi, când se vehiculează termenul de privatizare, oamenii simt un gust amar, mai ales că mulţi dintre protagoniştii privatizărilor scandaloase din anii ’90, care au ruinat economia naţională, se află, şi în momentul de faţă, în funcţiile-cheie din ierarhia statală.

Citește mai mult din acest articol

Ghenadie Vaculovschi: Jurnal TV este tendenţios şi dezinformează intenţionat opinia publică

Vicepreşedintele PPCD, Ghenadie Vaculovschi, acuză trustul de presă Jurnal de faptul că dezinformează opinia publică şi că nu respectă normele deontologice elementare. Asta după ce trustul postul de televiziune Jurnal TV a insinuat, în cadrul unei dezbateri televizate, că Ghenadie Vaculovschi şi partidul pe care îl reprezintă ar sta în spatele violenţelor din 7 aprilie 2009. Întrucât nu i s-a oferit dreptul la replică, aşa cum prevede legislaţia şi codul deontologic al jurnaliştilor, Ghenadie Vaculovschi a organizat un breafing de presă în faţa postului respectiv de televiziune, în care şi-a expus poziţia faţă de acuzaţiile care i-au fost aduse. Mai mult decât atât, vicepreşedintele PPCD a depus două demersuri la Procuratura Generală şi la Comisia parlamentară care investighează evenimentele din luna aprilie trecut, cărora le solicită să anunţe public dacă există dovezi care ar arăta că PPCD are vreo implicare în evenimentele din 7 aprilie.

Citește mai mult din acest articol

Scandalos! Anul acesta, parada gay-lor se va desfăşura sub protecţia Guvernului

Guvernul Republicii Moldova şi-a asumat angajamentul ca, în acest an, parada homosexualilor şi lesbienilor să se desfăşoare fără incidente la Chişinău. „Curcubeul peste Nistru”, cum a fost denumită manifestaţia publică a gay-lor moldoveni, urmează să aibă loc pe data de 2 mai curent.

După cum anunţă portalul gay-lor şi lesbienilor din Republica Moldova (gay.md), în cadrul vizitei oficiale la Bruxelles a delegaţiei moldovene, care a avut loc la finele lunii martie curent, reprezentanţii Guvernului de la Chişinău au discutat cu oficialii europeni şi chestiunea legată de pride-ul comunităţii LGBT, iar, mai exact, acţiunilor publice, organizate în cadrul festivalului „Curcubeul peste Nistru”. Reprezentanţii autorităţilor moldoveneşti au promis că nu vor pune piedici desfăşurării acţiunii paşnice, iar poliţia va asigura securitatea participanţilor la ea. Citește mai mult din acest articol

7 aprilie 2009, integrarea europeană a RM (cu sau fără NATO), relaţiile cu România şi, bineînţeles, cele cu Rusia. Răspunsuri la un set de întrebări adresate de o studentă de la Bucureşti

Acest interviu face parte dintr-un proiect de cercetare din cadrul SNSPA, asupra evoluţiei social-politice şi a impactului noilor mijloace de comunicare online după evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău. Întrebările au fost formulate de studenta din cadrul SNSPA Corina Ciobanu şi adresate redactorului-şef al ziarului FLUX din Chişinău, Nicolae Federiuc. Răspunsurile vor publicate în spaţiul media românesc.

Corina Ciobanu:În aprilie anul acesta se împlineşte un an de la protestele tinerilor de la Chişinău, cum apreciaţi valoarea acestora sub aspect social şi politic?

Nicolae Federiuc: – Orice fel de proteste care se desfăşoară în mod paşnic şi care nu atentează la libertatea celui care împărtăşeşte o opinie diferită sunt salutabile şi se încadrează perfect în normele şi valorile democraţiei. Însă ceea ce s-a întâmplat la Chişinău la 7 aprilie 2009 a depăşit categoric cadrul legal şi democratic, iar consecinţele au fost nefaste pentru mulţi dintre cei care au ieşit în piaţă să-şi exprime nemulţumirea faţă de situaţia politică la acel moment, dar şi pentru cei care aveau misiunea să asigure ordinea publică şi respectarea legii. Noţiunea de revoluţie care, aparent, are o conotaţie pozitivă, presupune violenţă şi jertfe umane, şi echivalează, dacă e privită din partea opusă, cu sintagma lovitură de stat. Or, varianta schimbării puterii constituţionale prin violenţă nu se încadrează în noţiunile democraţie şi stat de drept, de aceea, consider că ceea ce s-a întâmplat la Chişinău pe 7 aprilie 2009 şi evenimentele care au succedat, sunt, cel puţin, regretabile. În afară de aceasta, violenţele produse în acea perioadă pot reprezenta un precedent care poate fi preluat de cei care astăzi se află în opoziţie politică, ceea ce ar reprezenta o catastrofă pentru situaţia social-politică din ţara noastră. Exemplul Kârgâstanului este elocvent în acest sens. De aceea, consider că astfel de manifestări extremiste nu trebuie încurajate, mai mult decât atât, trebuie condamnate vehement de mass-media şi societatea civilă, astfel încât populaţia să înţeleagă că astfel de metode în a-ţi exprima nemulţumirea nu sunt nici democratice, nici europene. Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, aş menţiona că nu putem vorbi de vreun fel de valori promovate pe 7 aprilie, atât timp suma lor, în cazul de faţă, este egală cu violenţă, vandalism şi jertfe omeneşti.

Citește mai mult din acest articol

Ultimul discurs al preşedintelui polonez Lech Kaczynzki

“Pactul Ribbentrop-Molotov şi atacul sovietic asupra Poloniei au atins un punct culminant terifiant prin masacrul de la Katyn”

Diplomaţii polonezi au transmis presei şi opiniei publice româneşti ultimul discurs al preşedintelui Poloniei, Lech Kaczynzki, pregătit pentru manifestarea de la Katyn. Va prezentăm discursul integral:

“Dragi reprezentanţi ai familiilor celor ucişi la Katyn. Doamnelor şi Domnilor. În aprilie 1940, peste 21.000 de prizonieri polonezi din lagărele şi închisorile NKVD au fost ucişi. Genocidul a fost comis la dorinţa lui Stalin şi la comanda celei mai înalte autorităţi a Uniunii Sovietice.

Alianţa dintre cel de-al Treilea Reich şi Uniunea Sovietica, Pactul Ribbentrop-Molotov şi atacul sovietic asupra Poloniei din 17 septembrie 1939 au atins un punct culminant terifiant prin masacrul de la Katyn. Nu numai în pădurea Katyn, dar şi în Tver, Harkov şi alte locuri de execuţie necunoscute, cetăţeni ai celei de-a doua Republici Poloneze, oameni care au pus baza statalităţii noastre, care şi-au servit patria cu tărie au fost ucişi.

În acelaşi timp, familiile celor ucişi şi mii de cetăţeni ai teritoriului răsăritean al Poloniei antebelice au fost trimişi în exil în locuri îndepărtate ale Uniunii Sovietice, unde suferinţa lor indescriptibila a marcat drumul Golgotei Poloneze din Răsărit.

Cea mai tragica oprire pe acest drum a fost Katyn. Ofiţeri, preoţi, oficialităţi, poliţişti, vameşi şi gardieni polonezi au fost ucişi fără judecata şi fără condamnare. Au fost victimele unui război cumplit. Uciderea lor a fost o încălcare a drepturilor şi convenţiilor din lumea civilizată. Demnitatea lor ca soldaţi, polonezi şi oameni, a fost terfelita. Gropi ale morţii aveau drept scop să ascundă pentru totdeauna trupurile celor ucişi şi adevărul despre aceasta crimă.

Lumea nu trebuia să afle niciodată. Familiilor victimelor li s-a luat dreptul să-i jelească în public pe cei ucişi, sa-i comemoreze cu mândrie. Pământul a acoperit urmele crimei şi minciuna trebuia să o şteargă din memoria oamenilor.

O tentativă de a ascunde adevărul despre Katyn – rezultatul unei decizii luate de cei care au pus la cale aceasta crima – a devenit una dintre temeliile politicii comuniste in Polonia postbelică: o temelie mincinoasă a Republicii Populare Polone.

A fost momentul în care oamenii au fost nevoiţi sa plătească un preţ greu pentru că ştiau şi-şi aminteau adevărul despre Katyn. Totuşi, rudele celor ucişi şi poporul curajos au păstrat amintirea, au aparat-o şi au transmis-o mai departe către următoarele generaţii de polonezi. Au reuşit să păstreze amintirea Katyn în perioada comunistă şi să o răspândească în perioada Poloniei libere şi independente. Drept urmare, le datorăm tuturor respectul şi mulţumirea noastră, îndeosebi familiilor celor ucişi la Katyn. În numele statului polonez, va mulţumesc sincer ca, apărând amintirea rudelor voastre, aţi reuşit sa salvaţi o dimensiune extrem de importantă a conştiinţei şi identităţii noastre poloneze.

Katyn a devenit o rană dureroasă a istoriei poloneze, ce a otrăvit timp de decenii relaţiile dintre polonezi şi ruşi. Sa lăsăm rana Katyn să se vindece şi sa se cicatrizeze în sfârşit. Suntem deja pe cale sa realizam acest lucru. Noi, polonezii, apreciem ceea ce ruşii au făcut în ultimii ani. Ar trebui să urmăm calea apropierii dintre naţiunile noastre, nu să ne oprim sau sa ne întoarcem.

Toate circumstanţele crimei de la Katyn trebuie investigate şi dezvăluite. Este important ca nevinovăţia victimelor să fie confirmată oficial şi ca toate dosarele legate de aceasta crimă sa fie deschise, astfel încât minciuna Katyn să poată dispărea definitiv. Cerem acest lucru, înainte de toate, de dragul memoriei victimelor şi al respectului pentru suferinţa familiilor lor. Îl cerem, de asemenea, în numele valorilor comune, care sunt necesare pentru a crea temelia încrederii şi parteneriatului între naţiunile vecine in întreaga Europa.

Sa omagiem memoria celor ucişi şi sa ne rugam. Glorie Eroilor! Vie amintirea lor!

Sursa: http://roncea.ro/

Încă o dată despre nevoia reformării Procuraturii Generale


Luni, în cadrul emisiunii „În profunzime” de la Pro TV, moderatoarea Lorena Bogza i-a întrebat pe liderii AIE, Vladimir Filat, Serafim Urechean, Dumitru Diacov şi Mihai Ghimpu, cărui partid anume dintre cele din alianţa de guvernământ i-a revenit funcţia de Procuror General, ca urmare a partajării funcţiilor de conducere a principalelor instituţii ale statului. Deşi această întrebare a mai răsunat şi cu alte ocazii, cei patru capi ai AIE au evitat să răspundă, şi de această dată invocând o decizie colectivă a majorităţii parlamentare.

Răspunsul cât se poate de evaziv al reprezentanţilor celor patru formaţiuni aflate la guvernare nu mai surprinde pe nimeni, mai ales că subiectul privind numirea noului Procuror General, Valeriu Zubco, a stârnit multe controverse, iar de după culise s-au strecurat mai multe zvonuri care pun într-o lumină cel puţin incertă starea de lucruri din cadrul acestei instituţii de o importanţă fundamentală pentru edificarea unui stat de drept.  Citește mai mult din acest articol

Un an de la tragicele evenimente din 7 aprilie 2009. TEHNICA LOVITURII DE STAT: de la Vladimir LENIN la Vladimir FILAT

În curând se va împlini un an de la evenimentele din 7 aprilie 2009. Adică e tocmai timpul bilanţurilor. Să recapitulăm filmul evenimentelor. Mai întâi au fost alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009. Opozanţii radicali, în frunte cu V. Filat şi gruparea lui, au anticipat rezultatul electoral din 5 aprilie cu o vastă operaţiune propagandistică, menită să pregătească opinia publică internă şi instituţiile internaţionale, operaţiune a cărei esenţă se reducea la următoarea teză: comuniştii pregătesc fraudarea alegerilor. Altfel zis, campania respectivă avea o ţintă precisă: dacă rezultatul alegerilor nu va fi unul satisfăcător pentru Filat şi aliaţii săi, aceştia le vor contesta, vor declara că s-au comis fraude de proporţii, care ar fi distorsionat rezultatul final, şi vor ieşi în stradă ca să ceară alegeri repetate. Iar dacă aceştia ies învingători, lozinca despre fraudare este dată uitării. Anume aşa s-a şi întâmplat. Alegerile din 5 aprilie au fost contestate de opoziţia radicală, iar cele repetate, din 29 iulie, care i-au adus un rezultat ce depăşea pe cel al guvernanţilor, nu au mai fost contestate de aceeaşi opoziţie în faţa aceleiaşi guvernări. De fapt, nici alegerile locale din 2007, în urma cărora partidele de opoziţie au obţinut rezultate bune, nu au fost contestate. Aşadar, logica respectivă este foarte simplă: dacă „ai noştri câştigă” – totul e ok, dacă pierd – zicem că ni s-a furat victoria.

Citește mai mult din acest articol

Declaraţiile lui Mihai Ghimpu ne dau de gândit

Declaraţiile lui Mihai Ghimpu, făcute în interviul pentru Radio Europa Liberă, ne determină să privim cu îngrijorare evoluţiile viitoare din Republica Moldova.

Prima afirmaţie şi cea mai gravă, care nu poate decât scandaliza opinia publică şi provoca noi ostilităţi între actorii politici, dar şi între diferite segmente ale electoratului, este că anul acesta nu se vor organiza alegeri parlamentare anticipate: „Eu tot timpul am spus că nu vor fi alegeri anticipate şi vă spun şi acuma. [] Nu vor fi. Că Republica Moldova nu are nevoie de alegeri. Republica Moldova are nevoie de stabilitate, de reforme şi de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă”. Citește mai mult din acest articol

Filatosaurus Privatisensis sau de ce Filat se teme de Roşca

Când aude de Iurie Roşca, lui Filat i se face verde înaintea ochilor.

Sergiu Praporşcic a scris că, luat la bani mărunţi de ziarişti şi întrebat fiind despre implicarea sa în hărţuirea liderului creştin-democrat, Iurie Roşca, de către Procuratura subordonată politic actualei guvernări, premierul Filat a reacţionat pe cât de nervos, pe atât de maliţios. Colegul nostru demonstrează cu suficient temei că pe Filat l-a luat gura slobodă pe dinainte şi Privatizatorul cu papion, în loc să dezmintă acuzaţia evidentă care i se aduce public, a subscris comuniştilor din 2002 şi a făcut trimitere la „răspundere” şi la „procedurile legale”. Citește mai mult din acest articol

Iurie Roşca: Sper că parlamentul nu va ratifica documentul privind cedarea teritoriului de la Palanca

Liderul creştin-democrat Iurie Roşca consideră că decizia privind cedarea teritoriului naţional de la Palanca mai poate fi revizuită legal, dacă parlamentarii moldoveni vor da dovadă de responsabilitate şi nu vor ratifica documentele semnate între guvernele de la Chişinău şi Kiev. Iurie Roşca a menţionat că actualele autorităţi de la Chişinău, care au un caracter provizoriu, nu au dreptul moral să pecetluiască un act care va fi „ireversibil pentru vecie”. Citește mai mult din acest articol
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,524 other followers

%d bloggers like this: